În spațiul nostru aerian

Lumina apusului strălucește o vreme pe vârful aripii,
apoi dispare.
Sub noi țara cu fortificații și drumuri medievale,
inutile construcții.
Linia orizontului bate în ultraviolet. Peisajul
se schimbă, nori de gheață zobită.
În momentele mele cele mai bune
trupul se simte ca o șuviță de păr negru, proaspăt spălat.
Însă cum l-ar simți celălalt.
Între noi s-a creat intimitate. Strâng pumnul,
îl conduc încet către umărul ei.
O lovitură obosită.
Închid ochii și aștept să-mi repete gestul.

a whore’s guide to berlin

milke hana care-i zice nimfomana
numele și nr. ei pe peretele toaletei
milke face baie într-o cameră de hotel
prin aburi glasuri de bărbați fum de țigară & sauerkraut
apoi colanții de piele și paltonul din păr de cămilă
va coborî la metrou
bărbații tolăniți pe și-n jurul patului matrimonial
se uită la concertul de crăciun e hrușcă al lor

promo lansare

Ne vedem duminică, 24 noiembrie, ora 15:00, la standul Polirom/ CR, parter Romexpo

chibrituri

Reproș

M-aș topi
și-acum, ca gheața dată cu sare
– deși nu te iubesc –
dacă m-ai atinge.

Căsătorie

Sprijinindu-ți de sobă mijlocul pătruns
adesea de dureri femeiești
te uiți calmă lipsită de bucurie
la bărbatul care e mobilă și statuie.
Fusta își oferă, ca punga bomboanele,
cunoscuta-i dulceață. N-o lua în nume de rău –
pare să intuiască ceea ce răstălmăcește. (Deși serpentinele
dragostei îl fac deja să gâfâie).
Și vă uniți în voluptate nedorită
precum acidul cu metalul – cu jind, sec.

Chibrit

Brichetele m-au băgat mereu la apă,
asta ca să folosesc o metaforă nereușită,
deși chiar am avut cândva un șort cu buzunar,
în care mi-am uitat uneori
pachetul de Munkás (sau Kossuth?)
și cutia de chibrituri.
Chibriturile oricum mă sâcâiau,
pentru că sună asemănător cu chibiț,
ceea ce în cercurile mai bune e jenant;
de asta am trecut la brichetă.
De la care însă am făcut bătături
pe poli-
car în urma prea frecventei puneri în funcțiune
a scăpărătoarei zimțate.
Am trecut prin același calvar și cu
dispozitivele de aprindere în valoare de zeci de dolari
piezoelectrice (activate prin presiune):
ori lipsea piezo-ul din ele,
ori electricul.
Dar îmi dau seama că am deviat de la subiect,
la care de altfel nici n-am trecut.
Respectiv femeile. Nevăstuicile.
Perechile-nepereche. Flecuștețele.
Care nu mă iubesc,
întunecând zilele, smolind luna,
fără încetare, ba mai mult, retroactiv,
de numeroși ani.
Și viața mea se scurge în neant
ca nisipul nebăgat în seamă.

-Petri György-

Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?

Răspunsul meu la ancheta din ultimul număr al Dilematecii:

Am tot amânat să-i zic unei fete că o plac. Odată am urmărit-o de la facultate până în stația de autobuz. Am urcat în autobuz, am coborât, am făcut un ocol în jurul lui, am trecut pe trotuarul de pe cealaltă parte a drumului, am revenit lângă autobuz. Atunci ușile s-au închis și a plecat. Ne-am mai întâlnit pe la seminarii, dar, în timp, orarele noastre nu s-au mai intersectat. N-am mai simțit însă niciodată cu aceeași intensitate apropierea ei, ca în acea zi ploioasă în care am urmărit-o, cu gândul să-i spun că mă atrage. Ne-am mai salutat o vreme, apoi nu ne-am mai văzut.

Alte amânări n-au fost deloc spectaculoase. Am trăit cei patru ani de liceu fără să-mi bat capul prea mult cu viitorul meu. Apoi alți patru ani m-am lăsat dus de val spre o licență și o specializare pe care nu mi le doream neapărat, dar nici nu știam ce alte opțiuni aș putea avea. Am rămas de acolo cu frigul și plictiseala din sălile de curs, cu câteva petreceri cu colegii, colegele și prietenii lor dubioși din poliție sau prefectură și câteva noțiuni de economie și marketing. Cu alte cuvinte, am amânat mai mult sau mai puțin conștient s-o apuc cu adevărat pe calea literaturii. Am fost comod și nesigur. Mi-am dat seama după nici un an de facultate că nu vreau să fac asta, dar n-am plecat. Îmi plăcea literatura, începusem să scriu, dar mi-am zis că nu e suficient. Dacă voi ajunge vreodată să scriu bine, voi pleca. Dar nu m-am zbătut prea tare să evoluez. Citeam fără metodă, tot ce-aveam în casă, vara luam cartea cu mine și mă duceam pe deal, mă trânteam în iarbă și citeam. Nu mă gândeam la tehnica narativă, nu mă gândeam la stil. Citeam și ascultam țârâitul greierilor. Câteodată mai scriam. Dar nu îmi exersam vederea, nu îmi căutam modele ori maeștri. Visam cu ochii deschiși în fața unei uși întredeschise, câteodată mai trăgeam cu ochiul și-mi spuneam că e suficient. Din fericire, lucrurile s-au accelerat, au decurs cumva de la sine. Mă consider un om norocos.

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost mai radical, un om care-și ia la 19-20 de ani viața în mâini.

sinteza unei zile nespus de dulci de toamnă în care ardeii din piață se luau la întrecere cu vopselurile extrase din cinabru strugurii băteau în lila pepenii răscopți ne-au delectat nările cu limita de sus a dulcelui

dimineața cafea și autostrăzi
miile de reflexii ale orașului tău natal
discoball dispersat
tatăl tău cumsecade întors de la fabrică
mă măsoară prietenos ține o mână pe curea
peste curea se revarsă burtica atât de modestă
a clasei de mijloc
mama ta ne întinde pe masă
recolta de alune și măceșe de la țară

da e toamnă
câmpurile ară tractorul
da chiar așa
rugina revine
să roadă rămășițele
industriei metalurgice

plimbare printre florile plantate de primărie
prin parcuri în stil betonard
albii de beton
lebede de beton
panouri de beton
leagăne de beton

dar hei am inventat teorii
viciile cuminți ale bărbaților căsătoriți
ca să moară mai repede să nu rămână singuri
ciclicitatea anotimpurilor e ca să
ne dăm seama că există reîncarnare

hrănim veverițe
ademenim și mângâiem pisici

dacă putem să refacem drumul de la grădiniță spre casă
dacă putem să reconstituim un peisaj din copilărie
dacă simțim intens ca atunci când ne-am sărutat
atât de mult și am dansat sau poate mai mult
că ai avut orgasm
și ne-am îmbrățișat sau poate mai mult
mai mult decât dansat și sărutat