ffw

cât de repede trece timpul
n-apuci să te acomodezi
cu subdiviziunile lui
că s-a și terminat

cât de repede trece
până se prezintă toți
pe care ți-e dat să-i cunoști
s-a terminat

Colocviile & Festivalul Internaţional de Poezie al Revistei Transilvania

COLOCVIILE REVISTEI TRANSILVANIA, EDIŢIA A IX-A /
FESTIVAL INTERNAŢIONAL DE POEZIE, EDIŢIA I
28-30 septembrie 2012

Program

Vineri, 28 septembrie, 17.00, Biblioteca ASTRA, Corp A, Sala de festivităţi

Deschiderea Colocviilor. Prezentarea invitaţilor

Recital de muzică medievală şi renascentistă: Aeternum (Claudiu Conţiu – chitară)

Lecturi de poezie:

Ion Mureşan
Alexandru Muşina
V. Leac
Claudiu Komartin – lectură & lansare Cele mai frumoase poeme din 2011,
Tracus Arte

Gökcenur C.
Dejan Matic
Ruxandra Cesereanu
Constantin Acosmei

Recital de muzică clasică: cvartetul Intermezzo (Raluca Sfiriac – vioară, Elena Borz –
vioară, Terez Mihali – violă, Anca Buţurcă – violoncel)

Sâmbătă, 29 septembrie, 11.00, Librăria Humanitas

Lecturi de poezie:

Milan Dobricic
Ivan Hristov
Ionel Ciupureanu
Rita Chirian – lectură & lansare Asperger, Cartea Românească

Clubul de lectură Institutul Blecher, ediţia 62.
Moderator: Claudiu Komartin
Invitaţi:
Nicolae Coande
Teodora Coman – lectură & lansare Cârtiţa de mansardă, Max Blecher

Sâmbătă, 29 septembrie, 17.00, Librăria Humanitas

Lecturi de poezie:

Santha Attila
Michael Astner
Doina Ioanid
Dan Sociu – lectură & lansare Combinaţia, Casa de Pariuri Literare

Andrei Dosa
O. Nimigean
Emil Brumaru – lectură & lansare Cerşetorul de cafea. Opere, 3, Polirom

Închiderea Colocviilor

Chairs above the Danube

a poem by Várady Szabolcs

The two chairs were not unhandsome
in their way. Shame about the springs
protruding and the filthy covers.
But chairs are chairs are chairs,
and these would do.
And so we carried them, mostly on our heads,
from Orlay Street, across what once was known
as Franz Joseph, now Liberty Bridge, right down
to Ráday Street 2, where P then lived
(as his poems of the time will testify).

A chair, or even two, can prove quite useful
in all kinds of ways. Two poets on the bridge
bearing chairs on their heads – one could imagine
a picture with that title. I’d like it to be
a realistic picture not one of those
visionary things. The two chairs,
it should be clearly understood, are not to be construed
as haloes round our heads. About the middle of the bridge –
without wanting to make a point of it –
we sat down on them. The springs of one chair
stuck out particularly. I can’t remember
which of us had it. No matter, what happened later
can’t be explained by that. It was a pleasant
summer evening. We lit a cigarette,
enjoying the comfort of our circumstances,
which were a little unusual.

The chairs survived
for a while doing respectable service: they were
the chairs at P’s place. But naturally one wants
to improve one’s lot: so they gave the chairs
to an upholsterer. Then they changed addresses,
the first time because they had to, the next
because they hated the flat. We tend
to meet less often nowadays. Much has happened since.
G left A (P’s wife) and M (the wife of B)
broke up with me, then the second M
(G’s wife) abandoned G and came to live
at my place (the Bs too separated
in the meantime), P tried suicide
and spends most of the time in institutions,
not to speak of changes in world politics,
in any case we’ve nowhere to sit down.

traducere de George Szirtes

ca o sticlă de cola aruncată în iarbă*

Atât de

În timpul plimbării câinii rămân blocați de cealaltă parte a șinelor.
Unul irlandez și unul englez. Trenul apare pe neașteptate,
iese din curbă, nu e timp. Sunt încă departe,
iar eu le strig, șezi. Și setter-ul irlandez se și așază, celălalt,
Piper, setter-ul englez tot ar vrea să treacă.

E speriat, ce să facă fără mine pe partea cealaltă.
Își pierde cumpătul. Atașamentul său e mai puternic decât teama. Se avântă,
ar trece printre roți. E un marfar, bineînțeles.
Direct spre roți. Nu reușește să treacă printre ele.
Suflul trenului îl târăște, îl izbește de roți.

Îl depune lângă șine, pe terasament. Trupul nobil zace
fără o zgârietură. Zici că doarme. După operație aș duce
câinele sedat în brațe. E tot mai greu.
Fără suflet cât de grele-s toate. Mult mai grele. Îl îngrop,
mă minunez. Cum de-a încăput atâta iubire într-un trup atât de mic.

De asta

L-au scos și l-au adus aici direct din fântână,
unde a coborât cu o damigeană de vin și țigări,
dar era atât de beat că n-a mai reușit să iasă.
Au trebuit să cheme pompierii. Tanti n-a vrut
să-i lase înăuntru, au trebuit să spargă ușa.

L-au dus înapoi pe săracul nea Jóska
la ospiciu. Cei din sat îi zic balamuc.
Deși bătrânul a terminat teologia cândva.
Uneori obișnuia să predice în biserică,
atunci când preotul încă nu sau nu mai era acolo.

Vorbea frumos, nici nu-ți dădeai seama că ceva
nu e în ordine cu el. E întotdeauna foarte amabil,
așa că iar îi dau drumul curând. Și soția lui
o să ajungă acolo din nou. Curând. Nu suportă singurătatea, râde
nea Jóska. De asta se refugiază uneori în fântână.

Felicitare

Pârâul din pădure susură într-una,
nu îl ascultă nimeni. Peisajului
se duce de râpă începând cu detaliile. Și eu mă simt
vulnerabil în el, ca un arici care înaintează agale
pe autostradă. Mă apăr și
mă camuflez atât de perfect,
ca o sticlă de cola aruncată în iarbă.
Împotriva timpului și în spațiu. Ploaia mă spală, pârâul
muribund mă poartă în moliciunea-i fluidă, prins în
sfârșeala lui, ca pe o felicitare nebiodegradabilă.

xv, zahăr de probă

Semnul insesizabil al tandreții,
când încerci să salvezi cu zahăr
muștele ce-și dau duhul între geamuri
toamna. Sau cel puțin scrii despre ele.

Marea în ochi

Când închid ochii,
văd mările unduindu-se,

când deschid ochii,
vezi mările unduindu-se,

îi închid,
îi deschid,
se unduiesc.

*poezii de Jász Attila. Informații despre autor aici

lingurița se lovea de zimții borcanului amestecam până când dulceața rămasă pe fund se dizolva

copilul adus în brațe pe jumătate adormit
(când vârtejul întâmplărilor se domolește
și capătă dimensiunea unui vârtej de păr auriu)
într-o casă nouă pomenită seară de seară
de vocile excitate văzută de câteva ori de departe
se trezește primul și cercetează

așa și tu

ai deschis pe rând ferestrele din fiecare cameră
ai privit în stânga și-n dreapta
de aici poți controla viața mai bine
casa e supramentalul și monolitul tău
ești profetul ales să-i propovăduiască măreția

mă bucur pentru tine
așa cum doar cel ce aparține unei religii
care diferă în foarte puține puncte de a ta
se poate bucura

Triumful voinței

de Karinthy Frigyes

O oră în cuşca leului- Declaraţia eroului – Prezenţa lui de spirit ieşită din comun- Omul şi fiara
(de la corespondentul nostru)

I.

Corespondentul nostru l-a căutat pe eroul din cuşca leilor, Mr. Bunting, cel care a petrecut o oră întreagă, de unul singur, într-o cuşcă cu Zambo, leul fioros. Eroul modern i-a împărtăşit colaboratorului nostru primele impresii, de îndată ce mulţimea exuberantă care îl aclama l-a purtat pe umeri înapoi la hotel. Şi-a povestit aventura palpitantă cu simplitatea şi modestia oamenilor deosebiţi.
– Credeţi-mă, e o nimica toată, spuse cu dezinvoltura marilor caractere. Este pur şi simplu vorba despre triumful voinţei, a superiorităţii umane asupra forţei brute, animalice. Nu e mare lucru, credeţi-mă. Ia, acolo, un pic de curaj, să zicem un pic eroism şi atâta tot. Sfidezi oleacă moartea şi gata. Adică dă-o încolo, ce mai.
– Dar, maestre, cum de nu v-a atacat leul? l-a întrebat uimit colaboratorul nostru.
– Sincer să fiu, nici eu nu ştiu. Ca să mă pregătesc pentru această ispravă, de trei ani studiez comportamentul leilor, mai ales pe al acestui Zambo. Mi-am dat seama că Zambo îi atacă pe oameni doar dacă aceştia se mişcă – nemişcarea nu-l stârneşte. Pe această observaţie mi-am bazat planul şi socotelile. În prealabil i s-au dat leului cinci chile de carne de vită şi am cerut să se deschidă uşa cuştii după ce leul, istovit de atâta dat la fălci, s-a întins cât e de lung şi a adormit.
– Formidabil!
– Astfel poate fi stăpânită forţa brută de mintea şi voinţa umană – remarcă Mr. Bunting cu modestie. Dar să continui. În cuşcă fusese pus un scaun, iar eu m-am aşezat discret, pâş-pâş. Calm, nemişcat, am privit ţintă în ochii fiarei care dormea. Astfel trecu un sfert de oră…
– Continuaţi… continuaţi…
– Atunci… leul adormit, căscă de-i trozniră fălcile şi, alene, se întinse să se dezmorţească.
– Groaznic… şi dumneavostră?
– Am rămas neclintit. Urmăream mişcările fiarei, ţinându-mi răsuflarea… deodată s-a întors înspre mine…
– Înfiorător…
– S-a întors înspre mine şi m-a privit preţ de un minut. M-au trecut fiori pe şira spinării… Dar numai pentru o clipă. Atunci… (vocea domnului Bunting se frânse, după care continuă liniştit)… atunci bestia s-a apropiat agale de scaunul meu.
– Te… teribil…
– Linişteşte-te, tinere! Cum spuneam, leul s-a apropiat de mine, mi-a adulmecat piciorul cu botul lui umed şi-a ridicat o labă înspăimântătoare şi şi-a lăsat-o greoi pe braţul meu.
– Şi dumneavoastră, maestre ?
– Am simţit că e de ajuns să fac cea mai mică mişcare, să respir şi voi cădea inevitabil în braţele morţii. Dar sunt un om puternic şi am rezistat fără să mă clintesc. Între timp leul şi-a pus cealaltă labă pe urechea mea şi a lăsat-o acolo. Apoi a căscat, dezvelindu-şi colţii fioroşi. Am rămas nemişcat. Leul părea să cugete, apoi îşi şterse în părul meu laba din spate, murdară de toate zoaiele de pe podea. Mi-au clănţănit dinţii, dar nu m-am mişcat. Leul a mai căscat o dată – apoi s-a întors într-o parte şi s-a frecat de pantalonii mei şi..
– Şi… şi?!
– Şi n-a mai ştiut de el… au fost nişte momente sinistre… dar nici atunci nu m-am clintit. A triumfat prezenţa de spirit dusă la extrem.
– Formidabil!
– Cinci minute a durat această scenă cumplită. După care leul a căscat din nou, s-a îndreptat alene spre celălalt capăt al cuştii, s-a culcat şi a adormit. Scăpasem teafăr ! Am mai petrecut o jumătate de oră în cuşcă, apoi am deschis uşa încetişor şi mulţimea entuziastă m-a luat pe braţe.
– Aţi fi dispus să repetaţi aventura? l-a întrebat mai târziu corespondentul nostru.
– Timp de doi ani am să studiez comportamentul leoaicelor nubiene, apoi voi repeta isprava de azi cu o pereche de lei. Dorinţa mea de nezdruncinat este să demonstrez că genialitatea şi voinţa umană pot mesmeriza cruzimea brutală a fiarei dezlănţuite.
Mr. Bunting, un Tezeu al vremurilor noastre, şi-a luat prietenos rămas bun de la colaboratorul nostru.

II.

După somnul de după-amiază Zambo se trezeşte şi, căscând, trece în cuşca interioară, unde stă tolănită Minnie, leoaica, tovarăşa lui de viaţă.
Minnie: Cum ai dormit, boşorogule?
Zambo: Eh, comsi-comsa.. Careva din maimuţele astea îmbrăcate s-a băgat în cuşcă. Stătea stat acolo ca tâmpitul, fără să se mişte. L-am înghiontit de câteva ori să se maimuţărească, că tare mă mai plictisesc, dar el n-a făcut decât să se schimonosească întruna, la care l-am lăsat baltă şi apoi a ieşit. Uăaaah…!
Minnie: Încă ţi-e somn?
Zambo: Omul se plictiseşte de moarte aici. (Se întinde şi adoarme din nou).

traducere de Maria-Gabriela Constantin, Andrei Dósa, Levente Páll, Alina Rusin

trei texte care vor rupe :p

04.09

aerul se răcește
clopoței de vânt
și miros de vinete prăjite

câinele privește concentrat
un purice
care vrea la soare

căluții pe arcuri
părăsiți de copii
în trap abia sesizabil

pentru o clipă am fost
cel care a consemnat
satisfacția creatorului
în ziua odihnei

războiul stelelor

un timp, sforăitul
și alarma
păreau să se ia la întrecere;
apoi a rămas doar sforăitul.

încă o dată, omul
și-a dovedit supremația.

cereale cu lapte

după un text de Vlad Drăgoi

cerealele se umflă
se umflă
se umflă
se umflă
și nu se mai
și nu se mai
și nu se mai
dezumflă

cereals with milk

inflated
inflated
inflated
bubble up
and no longer
and will
no longer be
deflating

(Translated by Bing)

cereales con leche

inflado
inflados
infla
la burbuja
hacia arriba
y ya no
y ya no
se va
desinflando

(Traducido por Bing)

obosit ca atunci când am ajutat un vecin care nici măcar nu-mi plăcea să pregătească și care zeci de roabe de mortar

lui bogdan și dmitri

creierul nu mai face decât să izoleze,
e o bucată de vată minerală. ca aseară,
când mâinile se așezau pe umerii celorlalți,
ușor dislexice. dacă aș fi fost întrebat
aș fi zis: în mâini s-a concentrat aseară
toată inteligența.
când am băut pălincă-fiartă-în-portbagaj,
știam că urmează autostrada. mai neted
și mai direct nu există. anticipam cu trei
mutări înainte fiecare reacție, doar zâmbeam
unul la altul. am fi putut continua așa până
rămâneam fără stimuli, până când zâmbetele
noastre ar fi rămas singurii stimuli și de drag
am fi inventat alții, de frică să nu se închidă,
să nu se îndepărteze vreunul din noi.
asta ar fi fost lame sau gay – zeci de etichete.
uite că nu poți obosi creierul în halul ăla
să dispară fucking etichetele, și atunci
am băut pălincă din pet cu un om care nu-mi place
prea mult. ne-am apropiat și ne-am suflat duhul
în căușul palmelor și l-am arătat, am zis prețul,
când eu nu voiam neapărat asta.
mașina a intrat pe banda de decelerare,
știam ce ne așteaptă mai departe și am început
să strig la ei tot felul de
prostii teoretice, morale și de principiu.

Cântecul de noapte al securistului

Petri György s-a născut în 1943 la Budapesta. Începând cu anul 1966 a urmat cursurile de filozofie la ELTE. Din 1974 devine scriitor liber-profesionist. Între 1975 și 1988 i se interzice publicarea. Poeziile sale circulă prin samizdat și sunt publicate doar în străinătate. Între 1981 și 1988 este redactor șef al revistei samizdat Beszélő (Vorbitorul) și membru important al opoziției democratice. A murit în 2000 după o luptă de doi ani cu cancerul la gât. În timpul vieții a publicat mai mult de zece volume de poezii.

Horatius are o zi proastă

Nu știu ce să mă fac cu iubirea – – –
Să mă întrețină și să mă lingușească,
dar în același timp să mă lase în pace,
să-mi trimită bani prin poștă.
Mă plictisește și lingușeala.
Să piardă o sumă mai mare pe stradă
pe care eu s-o găsesc din întâmplare.
Să fie încântați de mine pe la spate,
ca eu să aflu cu totul întâmplător
de la cineva care nici nu știe că vorbește despre mine.
Să-și lase casa pe numele meu și să moară.

Cântecul de noapte al securistului

Plouă cu găleata,
băi, stârpitură.
Iar tu dormi
în camera bine încălzită,
sau dezmierzi păsărica.
Eu până la șase dimineața putrezesc
în ploaia care se domolește.
Trebuie să aștept schimbul,
trebuie să aștept
până te târăști afară din vizuină,
de lângă mami. Ca să pot da
raportul: încotro ai zburat.
Zbori, dai din aripi.
Să nu cumva să te prind.
Că te jumulesc în zbor.
Eu nu uit ploaia asta împuțită,
când mantaua
și talpa pantofilor
și-au dublat greutatea umflându-se.
Iar tu,
bine-mersi
te-ai jucat cu pisicuța în cameră.

Va veni și vremea
când te voi arunca peștilor în Dunăre.

Recunoștință

Liniștea idioată
a sărbărorilor de stat nu diferă
de cea a duminicilor catolice.
În apatia generalizată
oamenii sunt și mai antipatici
decât înhămați la un țel.

Acum nu
o să las să lâncezească, cum fac de obicei,
nerecunoscător, dragostea primită în dar.
Pe străzile vidate
mă salvează amintirea
feței și coapsei tale,
a căldurii,
mirosul de pește mort al pântecului tău.

Degeaba ai căutat o baie,
patul a fost inconfortabil
precum creasta unui acoperiș.
În noul miros al pielii tale s-a amestecat
mirosul de insecticid al saltelelor.

M-a trezit bubuitul tunurilor,
cu zeci de ani în urmă
s-a întâmplat ceva. Încă dormeai.
Ochelarii, poșeta de lac
zac pe podea, hainele tale
atârnă de zăvorul ferestrei,
întoarse pe dos într-un mod practic.

O bretea a
combinezonului tău negru alunecase.
Și o lumină blândă ezita
pe puful de pe gât, pe claviculă,
în timp ce tunurile bubuiau,

și pe arcul plesnit
al fotoliului
tremura praful.

Lui V. Sz.

Autobuzul mă ducea
peste pod, și am privit
în tunel. La
capătul conductei căptușite
cu umbră, ținute în carantină
zăboveau mașini
într-o dâră de lumină
de culoarea nisipului,
imposibil de departe.

De mult nu
ne mai uităm împreună
căutând ocazii
să ne înmulțim poeziile ocazionale
cu ocazia suferințelor.
Să modelăm chei lirice de spărgător
după ochi
pentru cercul restrâns de prieteni.

Hoinăresc singur
– pradă unei stări
s-o numești singurătate ar fi exagerare
s-o numești independență ar fi autoamăgire –
printre peisaje uscate.
Cobor spre debarcader, caut un pic de umbră.
În căldura de cuptor metalurgic
autobuzul din care am coborât
se hurducăie mai departe pe undeva.

Zăpușeală sub cortul de castane. Dar sus
puii de stele cu țepii încă moi
vestesc deja venirea
toamnei. Apa e asemenea ardeziei crăpate.
Măcar îl fărâmițează un vas
care pleacă de aici.
Peisaj, părere: nu am
cu cine să le împart.
Vara asta și-a copt în mine
fructele cu gust de săpun.

Știam că urmează un an prost,
încă în dimineața de după revelion.
Alunecam pe zăpada perfidă,
în orașul cu obloanele coborâte,
după o zeamă bună la mahmureală.
Până la urmă am băut bere de culoarea iodului
într-o autoservire faianțată ca o sală de operație.
Și când am ieșit, strada
era învăluită într-un alb de te dureau ochii.

Creierul nostru fragil a dat chix.
Pe vasul prins între ghețuri marinarii
se mănâncă unul pe altul, se știe.
– Ca în drama modernă a instigărilor,
lucrurile degenerează, zeflemeaua
în ceartă, tachinările în insultă.
Până când fundalul
frânge spinarea situației.

O cronică de Daniel Cristea-Enache

în Observator Cultural, pe care am descoperit-o din întâmplare. Prima parte e faină, criticul are răbdare să analizeze 🙂 Ultimele două părți însă sunt fușerite rău.