Institutul Blecher ediţia XXXIV

<

Anunțuri

deraiere

reflexiile soarelui în ferestrele
compartimentelor scanau
urme de roți cotețe traverse
le urmăream cu sentimentul
celui care participă la o cursă
asistat de un mecanism formidabil

atunci am descoperit
urmele de salivă de pe tricou

Un ţigan, un curist şi un necunoscut…

Am citit azi dimineață un articol semnat de Rita Chirian, postat pe blogul său, care m-a determinat să caut pe net informații despre încă un (al câtelea?!) luptător anticomunist care moare uitat de toată lumea. Numele său este Vasile Paraschiv. Dacă pe wikipedia există un articol despre el doar în limbile engleză și germană (un alt indiciu al faptului că ne doare fix în cot de cei care au încercat să facă ceva pentru noi), lucrurile stau ceva mai bine în ceea ce privește presa scrisă (online). La începutul anului 2008, doi jurnaliști de la EVZ i-au făcut o vizită. Articolul semnat de cei doi este o scurtă poveste a vieții acestui om. Cu ocazia morții sale, survenite în data de 4 februarie 2011, EVZ a publicat un alt articol din care voi cita câteva date biografice, care sper să vă trezească interesul și să vă facă să reveniți la primul articol la care fac referire mai sus, precum și câteva dintre nedreptățile care i s-au făcut după 1989:

Născut în 1928, Vasile Paraschiv a marcat istoria disidenţei din spatele Cortinei de Fier, sfidând decenii la rând regimul comunist şi fiind unul dintre primii militanţi pentru sindicate libere din România lui Nicolae Ceauşescu.

Din biografia sa nu lipsesc ciocnirile violente cu Securitatea, nici internările “administrative” în spitalele de psihiatrie. O figură evocată la Europa Liberă încă din anii ’70, răpit şi torturat în repetate rânduri în anii ’80 de organele represive ale dictaturii, Paraschiv a sfârşit în sălile de tribunal ale democrației, încercând să obţină o minimă reparaţie pentru suferinţele îndurate.

  • În noiembrie 2008, procurorii Parchetului General soluţionau cu decizie de neîncepere a urmăririi penale dosarul deschis pe numele mai multor ofiţeri ai fostei Securităţi şi ai Miliţiei, precum şi pe numele unor procurori şi psihiatri care l-ar fi urmărit, răpit şi torturat pe disidentul ploieştean. Anchetatorii, sesizaţi de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (astăzi, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), au motivat ca faptele erau prescrise.

  • În ianuarie 2010, magistraţii Curţii Supreme îi respingeau, definitiv, recursul făcut în procesul în care ceruse despăgubiri statului român. După ce Tribunalul Bucureşti îi admisese acţiunea şi acordase 300.000 de euro, judecătorii celei mai importante instanţe din ţară stabileau că Paraschiv nu trebuie să primească niciun leu. Motivaţia? “Au spus că trebuia să intenteze procesul în trei ani, începând din 22 decembrie 1989”, susţinea la vremea respectivă avocatul disidentului.

În 2008, Vasile Paraschiv refuza să primească o distincţie din partea președintelui Traian Băsescu, motivând că “sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii”. (din articolul Disidentul Vasile Paraschiv a murit. Vezi cum a refuzat să primească „Steaua României” de la Traian Băsescu, apărut în data de 4 februarie 2011 în EVZ).

Vladimir Tismăneanu afirmă, după ce a citit cartea lui Paraschiv intitulată Lupta mea pentru sindicate libere in România. Terorismul politic organizat de statul comunist că este una dintre cele mai importante mărturii ale luptei antitotalitare din secolul XX, și recunoaște că Una dintre omisiunile existente, în chip regretabil, în cartea mea ”Stalinism pentru eternitate” ține de discutarea acțiunii lui Vasile Paraschiv.

Iată și un fragment din carte, citat în cadrul aceluiași articol din Cotidianul:

La 28 mai 1979, după ce am ieșit pe poarta fabricii la 15.30 și mă îndreptam spre stația de autobuz pentru a merge acasă, patru tineri îmbrăcați civil m-au răpit din mijlocul colegilor cu care tocmai ieșisem pe poartă, m-au băgat cu forța într-o mașina Dacia 1300 și m-au dus în pădurea Păulești de lîngă Ploiești, unde m-au torturat și m-au maltratat în mod bestial, lovindu-mă cu pumnii și cu picioarele, apoi au fugit și m-au abandonat, lăsându-mă mai mult mort decât viu, în mijlocul pădurii, pe o saltea de frunze. Nu știam nimic despre mine, unde sînt și cum am ajuns acolo. […] Am făcut un efort mai mare și a treia oară am reușit să mă pun pe picioare. Am avut senzația că toate organele interne mi se deplasaseră de la locul lor: a trebuit să-mi țin abdomenul cu mîinile și, așa, aplecat, am luat-o printre copaci într-o direcție pe care numai Dumnezeu mi-a arătat-o, căci nu știam unde mă aflu și încotro s-o apuc.

În numărul 562 din 11.02.2011 al revistei Observator Cultural se reia un interviu cu Vasile Paraschiv realizat în 2008, în care Paraschiv avea mai multe speranțe decît deznădejdi, dorea să se facă dreptate celor care au suferit în vremea comunismului, celor care au înfruntat sistemul comunist.

La finalul acestui articol, care nu se dorește a fi mai mult decât o sesizare, un mic semnal de alarmă și un omagiu adus celui care a fost Vasile Paraschiv, voi cita textul lui Paul Goma care a impresionat-o atât de mult pe Rita Chirian:

De când mi-a intrat în casă, în 1977, să semneze Apelul nostru, m-am văzut în el ca într-o oglindă: şi eu fusesem hăituit, ameninţat, bătut, calomniat faţă de colegi, de vecini – atât că nu fusesem internat la nebuni…
În puţinul timp rămas până la arestarea de la 1 aprilie (1977) prin „binevoitori” trimişi, ori prin cu totul „întâmplători” care-mi ieşeau în cale când plimbam copilul – ce aflam?
„Să ştiţi, domnu’ Goma, că şi eu aş fi semnat hârtia aia – dar lângă un ţigan ca Paraschiv?”
După ce ni s-a alăturat şi Ion Negoiţescu, acelaşi motiv: nesemnarea lor devenise …din cauza „unui curist ca Negoiţescu”.
Când acelaşi Negoiţescu îi propusese lui Bogza să semneze, Marele Plop întrebase cine redactase Apelul. Negoiţescu îi spusese. Geologza:
„Dar cine-i Goma ăsta? N-am auzit de el. Nu semnez apeluri scrise de necunoscuţi.”
Nea Vasile, nea Vasile… Cine se găsise, în 1977, să spele onoarea unui neam coborât direct din Traian şi Decebal:
Un ţigan, un curist şi un necunoscut…
Ne merităm soarta.

a.z.i.



(azi trebuie azi să

azi vorbești azi cu el azi)                    

te întinzi pe pat

                        deși abia l-ai strâns

(voința ta se trezește

în timpul siestei bărbaților)

                      bagi mâna pe sub guler

(înveți oratoria

cu o bucățică de ciocolată

sub limbă)

                       apuci un smoc de păr

                       și tragi

                       apuci și tragi

îți amintești cum jucai

”găină sau cocoș”

da

e adevărat

ție îți ieșea întotdeauna găină

te simți obosit

ai vrea să

vină cineva să te dez-

mierde

Pe drum, cu Marlon Brando

Scrisoarea de mai jos, adresată lui Marlon Brando în anii ’50, este semnată de nimeni altul decât Jack Kerouac. În scrisoare Kerouac își exprimă speranța că Brando va cumpăra drepturile de ecranizare ale romanului Pe drum și își închipuie că zi și noapte vor filma, de pe bancheta din față a mașinii, drumul care șerpuiește în cadrul parbrizului. În închipuirea sa, Marlon Brando ar fi jucat rolul lui Dean, iar el pe al lui Sal.

Din scrisoare reiese că scriitorul ar fi lucrat cu plăcere la scenariu, ar fi transformat călătoria lui Sal și Dean într-un road-movie fără sfârșit. I-a trecut prin minte de asemenea că ar putea să-l viziteze în timpul proiectului comun și pe adevăratul Dean, care ducea pe atunci o viață netulburată alături de ultima lui soție în Frisco.

Potrivit planurilor sale, din încasările obținute de pe urma filmului, Kerouac ar fi asigurat o viață liniștită mamei sale, i-ar fi plăcut să călătorească și să scrie netulburat. În a doua parte a scrisorii îi povestește lui Brando mai mult despre planurile sale (care sunt cam cețoase) și s-ar bucura foarte multe dacă ar reuși să se întâlnească în New York sau în Florida, unde trăia pe atunci.

Iar aici puteți citi o altă scrisoare, cu tente scatologice, pe care Marlon Brando a scris-o la vârsta de 67 de ani tânărului Charlie Sheen, explicându-i motivul pentru care n-a putut să vină la petrecerea organizată de acesta cu ocazia zilei sale de naștere.

Ion Mureșan vine la Brașov

Vineri, 4 februarie, de la ora 15.00, în sala TP8 a Facultății de Litere din Brașov poetul Ion Mureșan va susține conferința ”Despre poezie”. Aceasta va fi urmată, începând cu orele 17.00, de lansarea noului său volum de poezii ”cartea Alcool” în librăria Șt. O. Iosif din Brașov. După lansare poetul va susține un recital de poezie, în stilul său inconfundabil.

[time [muie [www

un tunel lung
și doar un
banner electric
deasupra mea
apoi o zi foarte scurtă
în curbă
apare un copil
cu mișcări
de frankenstein
se pregătește
și își arată
degetul mijlociu
heil!

un tunel lung
singura sursă
dansează
în fața ochilor
apoi o zi cât un bulgăre
de zăpadă
în geam
apare un copil
aruncă peste umăr
un obiect
ce nu-i aparține
de frică să
nu fie prins

un tunel lung
acupunctură
cu led-uri
apoi o zi o
flacără de sudură
în care un copil
crescut printre lupi
reușește
pentru prima oară
să imite un gest
urban