Mușina

În general mi-e teamă de oamenii cu ochi albaștri.
Sunt un spectacol copleșitor. Au culoarea cerului,
dar scânteiază mai tare și sunt mult mai schimbători.

Când am văzut fotografia lui Jebeleanu
de pe coperta IV a antologiei Cinci
mi-a devenit simpatic. Oamenii care chelesc
de foarte tineri sunt interesanți.

Își începea contra-argumentele cu Domne!
ca și cum ar fi urmat să zică: Pe vremea mea…
Dar spunea: lucrurile stau în felul următor.
Era un amestec de intenții – apropiere și patronaj,
curiozitate și nevoia de a fi mereu la curent.

În cele câteva luni cât a ținut relația noastră contractuală
(așa a crezut că mă raportez la el,
în mă-sa de treabă, orgoliu de poet),
am vorbit despre istorie și mi-a explicat
câteva lucruri legate de poezie –
m-am simțit ca atunci când m-a învățat bunicul șah.

Am râs când am citit undeva ce-a răspuns
când Ionuț Chiva l-a rugat să spună câteva cuvinte
despre moartea lui Gheorghe Crăciun:
„Ce să-ţi mai spun şi eu, Ionuţ…” După care, fluid cumva, ca un schior care trage o scurtă clipă aer în piept înainte de a se angaja pe pistă, a început:

Am început la fel: fluid, ca un schior
fac slalom printre rândurile astea.
Fluid, ca un schior îmi continui viața.

Când am aflat, citeam dintr-o carte de Charles Simic
tradusă de Mircea Cărtărescu –
era nedrept uneori cu arta lui,
de câte ori îl auzeam, la masă cu ceilalți optzeciști,

îmi venea să-l mustrez, îmi era puțin rușine pentru el –,
Cartea zeilor și a diavolilor, câteva poezii
în dreptul cărora V. Leac nu scrisese perfect
și mă întrebam cu regret de ce, deși bine scrise,
nu mișcă nimic în mine.

Anunțuri

nasturi de cătană

mă joc cu bățul în noroi
fac imagini
tot ce-mi plăcea-i departe acum
ca ultimele rânduri pe panoul oftalmologic

șontâc-șontâc
dimineața pensionarilor pisălogi
când să-ntind mâna spre raft
un tânăr se bagă în fața mea

au fost ani frumoși pentru
soldatul ce mărșăluia
în echipament complet prin bâlci
și deja stânga-mprejur?

doriți cazare?

autobuzul se bălăbăne
oamenii coboară cu fundul înainte
pe asfaltul lipicios

tipul cu pantaloni de stofă
are o ață albă pe șezut
ca un semn de întrebare tremurat

fata a strâns fusta între picioare
până s-a șifonat și fermoarul a alunecat
într-o parte

tipei cu șlițul deschis i se vede
părul pubian culoarea
îmi amintește de capilarele dilatate

aștept în fața autogării
în noaptea asta o să-i cazez pe toți la mine
le fac semn
brelocul cu chucky se leagănă-n palmă

Un pic de Nikolai Rubțov

Versuri de seară

Cînd şuiera vîntul toamnei la geam
Şi dau năvală asupra mea neliniştea şi deprimarea,
Nu mai pot sta acasă,
Unde nu mă caută nimeni la această ora
Şi cobor la ţărmul Vologdei.
O şalupă de lemn cu o lanternă
Clipind atit de familiar pe catarg
Mă duce la blonda Katea,
Cu care, deşi n-ar fi cazul dupa atita vreme,
N-am alte relaţii decît de prietenie.
Fată cumsecade, ea e angajată la un local
Unde, nu stiu cum se face,
Dar vezi la geam tot timpul muşcate înflorite
Şi rar se întîmplă să auzi vreo înjurătură,
Şi au în plus vodkă de Kadui.
Interiorul e intim, cu o lumină discretă
Şi tot restaurantul e legănat uşor de valuri.
Poate să mă piseze la cap cît vrea cu întrebările lui
Clientul cu privirea împăienjenită de la masa vecină,
Aici simt că mă pot recrea într-adevăr.
Stau la masa deci, mă uit în urma unui tip
Care tocmai şi-a luat impermeabilul şi pleaca,
Aş vrea să cînt ceva cu un scorus zvelt,
Sau ceva de jale şi înstrăinare
Sau, în fine, orice altceva tipic rusesc.
Mă las pătruns de adevărul unor maxime vechi
Cu privire la rostul încilcit al vieţii.
Eu nu mă tem de cenusiul toamnei!
Sînt îndrăgostit de aceste seri cu şuier de ploaie,
De reflexul în apă al luminii şi de oraşul întunecat.
Atent la muzica ploii, privesc pe geam
Şi ce vad? Dumnezeu ştie de unde răsăriţi,
Cîţiva prieteni ai mei intră pe usă
Şi se indreapta spre masa mea bucuroşi.
-Te plictiseai? – Nici vorbă! Luaţi loc, poftiti…
Un vîrtej de frunze zboară de-a lungul pontonului
Şi se aude afară vîntul gemînd
Şi trista zbatere a valurilor,
În timp ce, evocaţi în convorbirile noastre, parcă-i vedem aievea
Pe Esenin si Puşkin, pe Lermontov şi Villon.
Într-un tîrziu, cu gulerele ridicate,
Ieşim din nou în bataia vîntului jilav şi necruţător
Şi desparţirea noastră acolo pe ţărm,
Deasupra valurilor sumbre, în lumina tulbure a felinarului,
Are ceva tainic şi apăsător.
Şi iar mă gîndesc la Katea
Şi-mi propun sa fiu mai cald cu ea,
Ceea ce ar fi fost cazul mai demult,
Şi iar mă duce şalupa spre casa,
Cu aceeaşi lanternă clipind atît de familiar pe catarg.

(poezie găsită undeva în subsolul unui text de pe vechiul site clubliterar)