graffiti

tipul cu căciulă tuflită şi geacă de piele veche a urcat în metrou. s-a băgat în faţa lui, în dreptul uşii. spatele îi era pătat de sarea şi nisipul împroşcate de angajaţii primăriei pe drumuri în zilele astea cu ninsoare. l-a văzut cum scoate un creion şi scrie pe rama de plastic alb:

F 3
C 2
R 9
B 1

preţ de o clipă i s-a părut un cod secret şi, pentru că nu era microbist, i-a luat ceva să-l descifreze: f.c. rapid bucureşti 1923. a coborât odată cu el. a urcat scările mai repede, dar pentru că s-a uitat pe acolo după o tipă pe care o văzuse cu colţul ochiului, la ieşire s-a trezit în spatele lui. până la primul colţ de stradă au mers aşa, el gândindu-se la ale lui. fără să-şi dea seama ce face, a deviat de la traseul de zi cu zi şi s-a luat după el.

nu-şi bătea capul să înţeleagă ce face, în faţa ochilor îl vedea pe iisus ţinându-şi inima în mâini, o inimă din care ieşeau raze kitsch. se amuza teribil, se gândea la daruri ciudate, cristale de sticlă fumurie, cât o gâscă. nu-i lipsea nimic, de fapt. ce putea să-i ceară tipului ăsta, ce anume din ce avea el i-ar putea oferi satisfacţie? nimic. dar i se părea mişto să se gândească la asta.

o gură de poşircă din sticla de rom amiral, pe care aceasta mai mult ca sigur o ţinea în buzunarul interior al gecii? să-i ceară o ţigară. ar fi o prostie, orice i-ar cere.

tipul a intrat într-un gang ce ducea spre curtea interioară a unor blocuri. acolo, pe nişte cartoane de la vreun ambalaj de frigider, stăteau doi oameni cu feţe întunecate. împinsă până-n zid, se ridica o masă dreptunghiulară, care părea destul de moale, acoperită de nişte pături roase. intuise bine. de sub un colţ ieşea la iveală limba roz, tumefiată a unei plăpumi.

s-a întors cu 90 de grade pe călcâie şi a pornit-o spre trecerea de pietoni pe unde traversa în fiecare dimineaţă. a ajuns în dreptul firmei de pariuri sportive. pe un panou electric alergau litere roşii şi verzi. erau echipe. nu s-a oprit în dreptul panoului, pentru că nu se simţea confortabil aici. se putea oricând revărsa în stradă o gaşcă gălăgioasă îmbibată într-un uşor iz de violenţă. s-a întors cu 180 de grade şi s-a dus din nou spre gang.

a intrat în gang şi, fără să-i mai pese ce face tipul cu căciula tuflită, orbit pe moment de întunericul de acolo şi de surescitarea nervoasă, care atinsese pragul de sus, s-a dus la el şi aproape îmbrăţişându-l, a încercat să-l întoarcă spre el. dar n-a avut suficientă energie să facă asta, a simţit că în loc să obţină o reacţie din partea întregului corp, i s-a zgâlţâit doar un pic umărul. timpul părea să fi îngheţat. a văzut aburii cum intră în zona de lumină, încadrată de limitele gangului, apoi a simţit un miros puternic de umezeală rece şi râncedă. cineva a tuşit şi s-a auzit scrâşnind o pietricică. nu reuşea să-i vadă faţa şi, oricum, n-a mai avut răbdare ca tipul să se întoarcă spre el şi să-l privească frontal. i-a zis:

– aveţi cumva un pix sau creion?

Anunțuri

ştia cît de inutilă şi de neputincioasă e arta

Ca atîţia alţi politicieni ce se retrăseseră din viaţa publică, avea de gînd să se dedice poeziei pentru tot restul vieţii. Pînă acum nu avusese nici vreme şi nici prea mult chef să se ocupe de poezie, căci nu aducea nici un folos material. Pentru oameni ca el, farmecul stătea nu atît în poezia însăşi, cît în dorinţa lor de a ajunge la ea. Poezia i se părea un simbol al statorniciei şi al echilibrului lumii. Numai după ce dispărea teama de schimbări, după ce se vor stinge toate speranţele, incertitudinile şi ambiţiile, numai atunci poezia i se va dezvălui – ba chiar va trebui să i se dezvăluie.

Atunci se vor topi toate constrîngerile morale şi pavăza logicii, care-l încorsetaseră o viaţă întreagă, şi se vor preface în poezie, ridicîndu-se ca fumul alb în cerul de toamnă. Numai că despre refugiul pe care era în stare să-l ofere poezia, Kazu ştia mai mult decît el – ea ştia cît de inutilă şi de neputincioasă e arta.

Yukio Mishima – După Banchet