Jesus got up one day a little later than usual. He had been dream-
ing so deep there was nothing left in his head. What was it?
A nightmare, dead bodies walking all around him, eyes rolled
back, skin falling off. But he wasn’t afraid of that. It was a beau-
tiful day. How ‘bout some coffee? Don’t mind if I do. Take a little
ride on my donkey, I love that donkey. Hell, I love everybody.
– James Tate –
minutarul ceasului din turn
saltă ca o trambulină
omuleţi în costume de baie
purtând căşti în culori optimiste
se înghesuie să sară
plonjează pe rând spre trecătorii
din piaţă
şi pleosc!
în sânge în secreţiile hormonale
în măduva oaselor
nu se ştie ce caută ei printre trecători
poate un bărbat care să nu se piardă
în viaţa promovată de cei ce deţin puterea
ea nu-i decât o pizdă glossy
pictată pe un zid dărăpănat
sau o inimă a cărei forţă gravitaţională
este neobişnuit de puternică
ori mintea care a devenit
un motor de căutare pentru
lucrurile aflate dincolo de minte
dar în loc de sânge
în oameni curge ceai cu brom
scafandrii microscopici adorm
cu tot cu big-bang-urile lor minuscule
aerul eliberat de plămânii lor
coagulează în boabe de struguri transparenţi
care se sparg la suprafaţă
pe trecători îi cuprinde
o binefăcătoare stare de euforie
Complet contaminat:
până şi flacăra brichetei
dansează pe manele.
Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să citesc numele scrise pe tricourile mamei şi ale tatei. Bine, pe atunci nu ştiam că toate hainele au imprimate pe faţă şi pe spate numele purtătorului. Pe tata îl voi asocia întotdeauna unui tricou scămoşat, gri-verzui, gen polo, căruia începuse să i se rărească urzeala gulerului. Acel guler mi se părea pliabil şi îmi imaginam că noaptea, în timp ce eu şi cu mama dormim, tata se ascunde în camera din capătul holului, unde eu niciodată nu am fost lăsat să intru, îşi dă tricoul jos, îi apucă gulerul şi începe să cânte la el ca la un acordeon în miniatură. Şi pe măsură ce cântă, trupul lui se umple de tatuaje verzi reprezentând ancore, sirene şi zaruri, ca ale ţiganilor, iar ochii i se fac negri ca cocsul. Îl vedeam din profil, în lumina rece a becul de pe stradă, stând în genunchi pe covor. Simţeam până şi mirosul transpiraţiei lui, venind în valuri, ca şi cum mi-aş fi apropiat şi depărtat faţa de un reşou. Ştiam că el cântă la instrumentul acela, dar nu reuşeam să aud nimic. Şi nu simţeam ceea ce simţea el, doar o mare tensiune, care îmi lua respiraţia, o forţă care mă împingea afară din scena aceea imaginată de mine.
Acum ştiu că totul era premeditat. Tricoul, culoarea lui, gulerul, scamele şi locul unde apăreau ele pe tricou. Acum ştiu că e un risc să faci copii. Ştiu că se testează creativitatea celor care vor să devină părinţi în laboratoare private, şi că trebuie să plăteşti o grămadă de bani pentru asta. În funţie de rezultatul analizelor, ţi se spune dacă e recomandat să te bagi în aşa ceva sau nu. Adică dacă e bine să te apuci să faci copii. Apoi îţi dau tot felul de cărţi, scrise de cei mai renumiţi specialişti din lume în domeniu, pline de modalităţi de a deveni unic, de a-l învăţa pe copilul tău cum să te recunoască. Trebuie să fii deosebit de inventiv dacă nu vrei să îţi perzi copilul. Pe planeta Yoruba sunt 6 miliarde de fiinţe care seamănă perfect între ele. 6 miliarde, la fel ca pe Pământ. Şi acolo pe Yoruba, se întâmplă destul de des aşa ceva: ieşi pe stradă ţinându-ţi copilul de mână, şi el, când vede un om care este la fel ca tine, numai că are o maşină mai strălucitoare sau un telefon mai deştept, va fugi la el şi îi va spune tată. Sau hai, să nu exagerez, i se năzare lui pur şi simplu că tipul ăla, care seamănă perfect cu tine are ceva magic, că e un magician şi că pe tricoul lui scrie David Copperfield (ca să dau un exemplu de magician de pe planeta voastră). Şi nu poţi să faci absolut nimic. Cum dovedeşti că este/era al tău? Nu ai cum să demonstrezi poliţiei că este al tău. El nu va recunoaşte că ar avea de a face cu tine. Nici nu ar avea de ce, nu? Mai ales dacă dă peste un magician. De fapt el va uita imediat cine eşti tu. Abia de la vârsta de 14 ani, copiilor li se dă voie să poarte propriile tricouri personalizate. Până atunci descurcă-te. Dă-te în spectacol. Fii interesant! Nu e uşor să fi părinte pe planeta noastră, vă spun eu.
Am scris acest text la workshop-ul de creative writing organizat de poetul şi prozatorul George Vasilievici în Braşov cu ocazia Watumi Festival & Fringe. Am avut de ales între mai multe teme, propuse de George. Eu am ales tema: planeta celor şase miliarde de gemeni.
în câteva minute
această instituţie îţi va elibera
o bucată de hârtie igienică cartonată
ştampilată şi semnată
ultima din generaţia ministerul educaţiei
şi defecaţiei
care te va deservi statului
la un nivel superior de salarizare
e adevărat
îmi spun în timp ce aştept
pe coridorul întunecat
în câteva minute în câte
voi fi în biroul eficientei doamne
Melc Codobelia Paraliticus
asta ar trebui să scrie pe uşă
în loc de
secretariat program acte necesare
etc
mă agăţ de clanţă
ca de un colac de salvare
şi mă trag înăuntru
adopt poziţia ghiocelului
şi îmi cer diploma
secretarele par un grup
de statui ale libertăţii
turnul hi-fi toarce
ca o pisică neagră în colţ
se consumă rămăşiţele protocoalelor
aceste secretare
ar trebui să primească
primă de mess şi solitaire
e muncă în condiţii de stress
ochi roşii consultaţii la oftalmolog
o secretară mai mică
îmi caută dosarul
nu
îl
găseşte
secretara mică cheamă o secretară mai mare
două secretare îmi caută dosarul
şi
nu
îl
găsesc
secretara mică şi cu secretara mai mare cheamă
o secretară şi mai mare
care tocmai are o întâlnire
de gradul patru cu aparatul de xerox
îi atinge butoanele cu teamă crescândă
le cheamă pe cele două secretare
pe secretara mică şi pe secretara mai mare
„tu, cum se copiază faţă-verso cu ăsta?!”
după zece minute
urmează un moment de explozie evolutivă
în timpul geologic
mi se aduce la cunoştinţă
„dosarul tău nu e la noi, e posibil să fie la”
sar peste birou
şi le violez pe rând
pe secretara mică şi pe secretara mare
şi pe secretara şefă
le urlu în ureche în timp ce le violez
m-am bronzat ca un tractorist
am bătut străzile ore întregi
pentru o ştampilă aaahh!!
ah! cât de tare m-a excitat indiferenţa voastră
e mişto să ai orgasm
de nervi
mă şterg de fusta secretarei-şefe
şi ies pe uşă fluierând
colegii mă întreabă dacă s-a rezolvat
da zic s-a rezolvat
You go your way
I’ll go your way too
– Leonard Cohen –
Capul meu este plin de cutii mici de sidef
care alcătuiesc, aşezate perfect una peste alta,
un zgârie nor plin de birouri.
Acolo sunt funcţionari care privesc
iarba, cerul, oamenii
în locul meu şi îmi trimit rapoarte
despre ce am văzut.
Pe vârful clădirii pâlpâie o reclamă uriaşă:
Outside is cool!
Alţi angajaţi născocesc tot felul de îndemnuri:
Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!
Ţopăie când auzi muzica dj-ului care mixează sunete
pe corzile vocale ale sălbăticiunilor
prinse în capcană!
Cumpără-ţi o cutie în care să stai
şi una cu care să te deplasezi!
Lasă epuizarea sexuală să te acopere
ca cearşaful cu care se acoperă morţii!
Ah, trupul acesta e o panglică sângerie care leagă,
răsucită cu eleganţă, cutia în care mă sufoc încet.
E funda de pe cutie.
Şi aşa mai departe, vorba lui Vonnegut.
Sun la uşa depozitului din spatele raiului.
Le spun îngerilor să manipuleze cu grijă cutia.
Ei o scapă pe jos intenţionat, desenează pe ea
o ţintă cu markerul şi încep să joace darts.
Ar trebui să mă consider norocos.
Sute de cutii aşteaptă îndesate pe rafturi.
Vara copiii răzuiesc sloiuri de zăpadă artificială de peretele blocului
până îngroapă betonul şi gropile sub fulgi.
Oamenii mari ies de la servici şi alunecă în viteză
până la intrarea în bloc.
Îşi scot schiurile şi ochelarii mari cu lentile portocalii
făcute din zahăr topit şi laminat.
După masa de prânz copiii primesc gumă de mestecat Turbo.
De pe balcoanele navei mamă de zece etaje din strada Zorilor numărul 1
familiile se ridică agăţate de baloanele de gumă.
(După revoluţie, plămânii copiilor au început să producă heliu.)
Seara, bărbaţii se apleacă asupra maşinilor aduse de dincolo
cu feţele lor de alchimişti nebuni în lumina lămpilor şi reflectoarelor.
Piesele aranjate pe jos sunt bastioane, nebuni şi regine negre.
Sunt zgârie nori în miniatură, amulete de abanos şi oase afumate.
Curtea din spate a blocului este un laborator-hangar
unde se construiesc aparate de zbor.
Tinerii se strâng la intrarea blocului, cântă şi fac concurs
de urlete, sunt urletele celor care practică sporturi extreme,
sunt urlete provocate de viteză şi adrenalină.
Spaţiul dintre blocuri se îngustează,
devine o pistă de bob pe care alunecă urletele.
Ei scuipă pe jos, scuipatul le sare din gură ca mercurul
care fierbe, ei sunt termometre care se sparg.
Omul din blocul vecin care face curse cu tirul în Germania
lasă motorul să meargă toată noaptea. Blocurile trepidează.
Greierii ţârâie până explodează cu un sunet ca de
fire electrice neizolate care se ating.
Un copil chinuit de nesomn încă mai numără oile:
1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997…
Când degetele mele
au început să se termine pe obiecte,
şi îmi schimbam identitatea cu ale lor,
ca şi cum am fi făcut schimb de fluide,
când orgasmul a încetat să mai fie
smucitura nervoasă a unui ac de busolă,
când am început să mă înmulţesc
pe suprafaţa obiectelor şi imaginilor posedate,
şi aveau – ei, adică noi – nevoie de multă atenţie,
ca nişte copii hiperactivi
care aleargă după clonele iepurelui de aprilie
pe piste greşite, spre vizuini pline de turişti,
când a început halucinaţia colectivă,
şi eu eram ei şi ei erau alţii şi acei alţii erau iar alţii,
când toate astea se întâmplau într-un trup care
devenise proprietate publică, teren viran,
un spaţiu fără intrări şi fără ieşiri, fără graniţă,
şi copiii îi răsuceau nervii ca nişte spaghete
pe furculiţe şi le sorbeau cu buzele lor groase,
şi îşi umpleau bolurile din creierul care devenise
o maşinărie de făcut popcorn.
Când? Cine mi-a luat prietenii imaginari
şi i-a îndesat în tuburile catodice ale soarelui
transformându-i în impulsuri fără nume care mă fac să?…
De ce am fost lăsat singur?
Cutia Neagră 