In cold hell, in thicket

Anunțuri

instalație

pe o platformă înzăpezită
luminată de neoane
trei cuburi de plastic verde
scrie în relief pe fiecare
pădure

primul aproape de margine
al doilea pe muchie
ultimul la baza platformei

*

când un neg e singurul
lucru de care te mai poți
agăța în lumea asta

veniți odată

barmanul îmi toarnă votcă
arată spre ecran acolo sunt politicieni
să vorbim despre fantome
și fenomenele inexplicabile din lumea lor
să devenim complici

cer și-o bere
fă-mi cu ochiul spune-mi
încă una și mă duc
și prietenii știu de ce
se referă la cu totul altceva
la pizde desigur

votca are miros de baltă
dacă încerc să-i vorbesc câinelui
dacă îmi bat joc de el
dacă sunt beat
să-ți ciulești urechile la musculițe
e un instinct de rahat prietene

bașii tremură în membrane
bașii în carcasa de plastic
lumina de toamnă
oxidează reclamele

scriu mesaje echipele de salvare
ar trebui să apară din moment în moment
mă concentrez
mă concentrez
tipului de la masa vecină să-i tremure mâna

Dus-întors

pentru Lavinia și Bogdan

Ok, deci Acosmei s-a băgat sub masă și l-a mușcat pe Leac de picior, Diniș era panicat că și-a rupt juma de față în Vamă (deși avea doar câteva zgârieturi), îl întreba pe Miki dacă o să-și mai revină vreodată, dacă o să-l mai bage talibanca în seamă, și ce a mai făcut Perpessicius sau nuștiumaicare la nuștiuce chermeză literară. Lia zicea ceva de 5 locuri în mașină, o plimbare până la Troaș. M-am gândit că deja e prea târziu să mă dau bine pe lângă ea, am avut un flash cu profilul ei de pe facebook, e berbec, deci suntem compatibili, sigur o să mă invite și pe mine la plimbare, e ok, încă doi s-au retras.

Buburuza era argintie, de ce naiba au buburuzele carapacea arcuită, că eu tot dau cu capul. Pe bord erau lipite trei buburuze, cred că Miki avea deja niște tripuri cu ele, gen vrăjitoarea din Vest, adică Lia, ne-a transformat în buburuze și ne ține captivi, cel puțin asta avea să povestească celorlalți la întoarcere. În fine, dă-i lui Miki un cub Rubik și un joint și vezi ce iese.

Într-un fel mă bucuram că facem o plimbare, aflasem pe cale frauduloasă una dintre întrebările pe care vroia să mi le pună șeful CDPL (cum te simți ca fiind cel mai înalt poet care a participat vreodată la tabără?) și mă gândeam cu groază la clipa în care voi fi luat deoparte și interogat. Pe de altă parte mă enerva entuziasmul lui Bogdan care tot zicea că lui nu-i vine să creadă că ne plimbăm cu buburuza și e epic și e ca-n Provence și ce ți-ai putea dori altceva decât o mașină ca asta condusă de o blondă și Je veux în boxe. Dar era mai bine așa, cu Bogdan pe post de entertainer, cineva ar fi trebuit să îi ia locul dacă nu venea, mă gândeam la risipa de energie și la iepurașii roz Duracell cu baterii 777. Noroc că mai era și Miki. Stăteam cam înghesuiți (și pe orizontală): Lavinia, în mijloc, își ținea piciorul stâng într-o poziție nefirească, avea grijă să nu mă atingă, de câte ori se uita în jos verifica distanța, eram curios să văd ce reacție ar fi avut dacă așfi mimat că mă dezechilibrez sau că țopăi atât de tare pe Zaz, încât nu-mi mai pot controla membrele. Afară nu era niciun Provence, doar macadam și nori de praf de la camioane, câte o vacă, oameni care făceau cu mâna în urma mașinii și timp destul pentru a număra petele de pe spatele vacilor (cruising speed 20 de kilometri la oră, pentru că buburuza nu e jeep).

După nici 10 minute de mers Lia a zis să facem o pauză, deși nu simțea nimeni nevoia, poate doar eu, din cauza poziției incomode. Miki s-a împrietenit cu un câine pe pajiștea vilei Art Land. Semănau ca două picături de apă. Am căutat un loc în care să nu fie rahat de câine și m-am întins pe spate. Identificasem unul la juma de metru de mine, și mi-am zis că acolo unde e un rahat n-are cum să mai fie unul. Câinele îl lingea pe Bogdan în cap, vezi că îți dă cu fixativ, i-am zis și râdeam, cu un picior pedalam de plăcere, mi-am dat seama doar când m-am ridicat că pedalam în rahat. M-am dus la pârâu să spăl talpa sandalei, dar nu era numai pe talpă, s-a întins și pe baretă și pe picior un pic. Lia zicea că nu mă mai lasă să urc în mașină. Așa că m-am străduit și mai tare. Rahatul s-a dus, dar am umplut mașina cu pământul pe care l-am adunat pe talpa udă.

Barul era pe marginea drumului. Imediat după ce am coborât din mașină, am scos preșul și l-am scuturat de un stâlp. Simțeam că nu e suficient ca s-o îmbunez pe posesoarea buburuzei așa că am făcut cinste cu înghețată. Speram să nu-și ia totuși Magnum. Am răsuflat ușurat când am văzut că nu au așa ceva în lada frigorifică.. Mesele de plastic arătau jalnic din cauza drumul în lucru. Tanti de la bar a venit și a șters mesele. Se scuza pentru praf, zicea că îl șterge în fiecare zi, dar degeaba. Mă uitam la mânerul spart al scaunului pe care stătea Miki, fixat cu o bucată de scândură și ceva șuruburi – tanti sigur minte, șterge prea energic. Când trecea un camion băgam cu totul înghețata în gură ca să nu se prăfuiască. Un camionagiu a ținut morțișsă o claxoneze pe Lia. Bogdan a asociat numele companiei cu Trakl. Sebastian în carlingă, la bustul gol, își căuta portofelul. Până a coborât pe scări și a trântit portiera, am avut parte și de muzică. Da, din aia. Lavinia se uita la mușchii care se contractau și la părul lui prins în codiță și a zis oau! Tonusul lui Miki scădea văzând cu ochii, nu era o oră prea bună pentru el, așa că am hotărât să ne urcăm în mașină și să o ștergem.

Nu știu cum a convins-o Bogdan pe Lia să conducă el până înapoi, că el e super-bun șofer și a condus tot felul de mașini, că a condus cu taică-su în mașină cu 180 la oră și taică-su se albise la față și n-a îndrăznit să mai zică nimic. Și plecăm noi de pe loc, dar cu chiu cu vai. Pâlpâie o luminiță pe bord și scoate sunete. Ce-o fi? Vezi că ai uitat să lași frâna de mână, Bogdan, zice Lia. Și da, a trebuit să ne ținem tare după ce am intrat pe asfalt. Lia se ținea de mânerul din față, care mie îmi amintea de bara la care fac exerciții ăștia de la fizio.

Cred că Lia se simțea nașpa pentru plimbarea nereușită, așa că ne-a propus să mergem cu ea în Arad.Bogdan ne tot povestea cât de fascinant e să stea în dreapta unei tipe care conduce. L-am întrebat dacă e din cauze pur estetice. Nu. Încă o dovadă de dominare? Masculul alfa care își acordă un moment de relaxare? Nu. Nu înțelegeți voi. E prea complicat. Depășesc, întreabă Lia. Da, a zis Bogdan fără nicio ezitare. Buburuza între două camioane. Cred că la fel așfi făcut și eu, adică am condus de 3 ori de când am carnet, doar că eu nu l-așfi întrebat pe Bogdan dacă e cazul să depășesc. Dar sunt sigur că și eu uitam să schimb înapoi în a patra.

Cu tot cu incident, ăștia doi ajunseseră și mai intimi, adică Bogdan închidea telefonul Liei după ce ea termina de vorbit, el îi schimba cd-urile cu muzică. I-am zis Laviniei că sunt mare fan, am și dat câteva citate din Cinci minute pe zi, oare atunci când călătorești în timp îți dă sângele pe nas, i-am povestit despre prietena mea care e mare stalkeriță și care vrea nepărat să o cunoască, între timp venise golden hour și am început să vorbim despre fotografie, obiective, fotografi din Brașov.

Lia a zis ceva de o tabără cu multe fete la un castel, cu parc dendrologic și chestii din astea. Bogdan s-a superentuziasmat, eu mai mult din inerție. N-ai cum să nu te entuziasmezi când ești în preajma lui. Lavinia se temea de o orgie, a zis că n-are nici cărți la ea, că trebuie să-și cumpere dintr-o librărie din Arad. Lia zicea, în timp ce se băga pe sens invers într-un giratoriu, că de mult n-a mai trăit o asemenea stare, că suntem extraordinari,că nu-i vine să creadă că suntem atât de nebuni încât să mergem la Macea la castel, zicea că nu prea are loc în mașină, nu prea îmi dădeam seama dacă e încântată de idee sau nu, era puțin amețită din cauza sensului giratoriu.

Am parcat mașina în centru și am mai sărit vreo 2 minute pe banchete, mașina se mișca, cineva a zis oaa, vă dați seama ce fain se vede acum de afară și pocneam din degete pe ritm, toți erau fericiți, Lavinia dădea din cap cu ochii închiși, la un moment dat m-am trezit că îmi mușc buzele și încerc să împing la limită ceva care nu îmi aparține.

Nu prea mă mai interesa Macea, ar fi fost ok ca experiment, cum ar fi să citească Lavinia din cartea ei, de exemplu Hello Moto, și toți puștii să cadă în extaz, dar știam că nu va fi așa, toți o să fie beți turtă când vom ajunge acolo, o vor îmbrățișa pe doamna profesoară Liiiaaa, noi va trebui să-i dezlipim pe rând, vom curăța voma în locul lor, poate mai jucăm o mimă cu fetele sau alte chestii din astea penibile și o să trebuiască să pozăm în băieții buni și lucizi, de la care fetele au ce învăța bla bla. Am coborât din mașină și Lavinia a zis, așa din senin, că aici are loc acțiunea povestirii Moartea caracatiței Paul. Stai un pic, în care era caracatița Paul? Despre ce e vorba acolo? Aa, da! Da. Țin minte! Ce aer protector are tipul ăla pentru care lucrează, da. M-am făcut de tot rahatul.

Lia a ținut morțișsă ne arate unde lucrează Poetul, Bogdan s-a ploconit în fața ușii și tot zicea Aleac!, Aleac!. Eu am fost ceva mai discret și am pus degetul arătător pe ușă, nu prea îmi dau seama de ce, în fine. Lia ne-a dus în Joy’s. I-am făcut repede o poză și Celebrului Animal, care e agățat imediat după ușă, în colț, să nu se vadă, de parcă așfi fost un turist japonez în pelerinaj la Mecca. Lia m-a scrutat vreo 20 de secunde, cu o expresie cvasi-îndurerată pe chip, așa faci atunci când cauți durerea în celălalt, empatizezi, dar n-ai cu ce. Te-au supărat glumele cu unguri (au tot făcut ei glume pe drum că eu, pe măsură ce ne apropiem de graniță, sunt din ce în ce mai fericit – ungurii sunt răi, a fost ea la băi acolo și când au văzut că e româncă i-au dat cel mai mic porumb fiert și pe urmă a mai trimis pe cineva să cumpere și tot așa a pățit)? Nu m-au supărat stai liniștită. Că eu am prieteni unguri în Arad și sunt foarte ok, dar nu știu, parcă, parcă… Am întrebat-o dacă eu sunt un ungur ok. Tu ești foarte ok.

Lia a plecat să se pregătească pentru Macea, iar noi am stat la povești. Totul s-a învârtit în jurul unor documentare de pe Discovery și a bârfelor literare. Cum i-a tras țeapă val chimic Laviniei, că i-a zis atunci la lectura de la facultatea de arhitectură că se vor întâlni bla bla, dar până la urmă nu s-a materializat, despre ip-urile lui Hitgirl, fetele (Cosmina și Lav) fiind hotărâte să nu plece din tabără până nu află cine e. Eu mă uitam la fetele de liceu din Arad, deja mă gândeam serios să mă mut din Brașov, cât de drăguțe erau, între două reprize de mozol cu băieții mai deschideau un pic feisbucu și dădeau like-uri.

La un moment dat, telefonul Laviniei, care era pe masă, a început să sune. L-a luat cu un gest aproape natural, dar îl ținea cam ciudat în mână, de parcă ar fi vrut să acopere ecranul. A făcut câteva ture prin gang în timp ce vorbea și din când în când mai trăgea cu coada ochiului la noi. Ne-am prins din prima că nu poate fi decât Lia. Oricum știam că vrea acasă la nani, dar era funny să vezi cum se așază ea foarte serioasă și ne zice că a sunat-o tati.

Am pus-o să plătească taxiul până la ieșirea din Arad. A promis că o să plătească ea și autostopul, doar să nu mai pomenim de Macea.

Stăm frumos la marginea drumului, poștim ultima țigară și o punem pe Lavi să facă cu mâna. Mă uitam insistent la Bogdan să-mi dea și mieînainte să rămână doar un chiștoc, dar el se făcea că plouă. Lavinia își agita degetul mare de parcă ar fi scuturat energic un organ imaginar. Nici Bogdan nu a avut cine știe ce succes. El vorbea cu șoferul, gesticula, adopta poziția ghiocel, avea un dar special de a-i face pe șoferi să aibă mustrări de conștiință, se vedea clar că unii abia mai reușeau să-și redreseze mașinile, atât de vrăjiți erau de mica sirenă care a scris Poker. Eu mă lăsasem în genunchi și mimam o durere metafizică, vorba lui Manasia, deși nu știu cât de convingător ar putea fi un autostopist care suferă dediaree.

Am zis că dacă până la două noaptea nimic, îl sunăm pe kata să ne ducă în Macea. Lavinia avea șanse să devină un autostopist adevărat. Bogdan a dispărut în benzinărie după țigări iar eu am început să caut cu Lavinia tiruri cu număr de Ungaria în parcare. M-așfi bucurat foarte tare dacă așfi găsit un șofer care să nu doarmă. Între timp am pierdut-o pe Lavinia. Probabil s-a dus să-și cumpere Kinder Bueno și acum stă ascunsă în spatele unei pompe și numără caloriile de pe ambalaj. I-am văzut de departe. Bogdan și o tipă cu fustă mini, sclipitoare, niște craci care probabil în urmă cu zece ani arătau excelent, dar acum duceau o lipsă acută de cremă anticelulitică, plus un păr roșu care nu se potrivea nicicum cu tenul tuciuriu.

Deci nu-mi venea să cred. Bogdan vorbea degajat cu prostituata, îi băga pe gât tot felul de povești cu noi în mașina ei, împreună cu peștele la Deva, nu mai înțelegeam nimic. Zici că era Ani care ne aranja futaiuri pe la Lunca Câlnicului. Piți se chinuia pe bancheta din spate a Daciei să i-o bage tipei, iar ăsta își freca mâinile satisfăcut. Bine, bine, dar ce facem cu Lavinia? Ea cum intră în schema asta cu turismul sexual? Deci ne duce până acolo. Aa, ok. Peștele fuma nervos sprijinit cu spatele de mașină, ca de Niro în Taxi Driver. Am lăsat geanta Laviniei în portbagaj, abia după ce peștele a trântit capacul am înțeles ce eracu semnele alea disperate pe care mi le făcea. În fine, nu se sparge obiectivul până la Săvîrșin, ce naiba.

Am zis că poate reușesc să mă așez fără să dau cu capul. Nicio șansă. Lavinia stătea lipită de noi doi, practic s-a agățat de brațul meu și a lui Bogdan, așa ceva doar la o prietenă de-a mea, care atunci când vede un câine se ascunde în spatele meu, apoi, pe măsură ce sentimentul de panică crește, începe să se urce pe mine. Cred că i-a luat cam un minut până a îndrăznit să respire. Adevărul e că nu mirosea prea grozav. Cred că tipa avea dinții stricați sau ceva de genu. La un moment dat s-a întors să ne întrebe dacă n-avem cumva o gumă. Sub fondul de ten puteam să ghicesc puncte negre, coșuri. Asta îmi amintea de curva aia din Târgu Mureș. Eu n-am vrut că mi se părea urâtă. Mă uitam în pământ și doar scuturam capul. Tu nu vrei? Nu. Sigur nu vrei? Nu. Am avut recent o discuție cu băieții și toți au zis că tipa era super. Una dintre cele mai frumoase. Pe ăștia i-a dus în livada de meri care se vedea de pe șosea. Peștele aștepta undeva între blocuri. Eu stăteam în mașină. Ascultam Radio Târgu-Mureș, era emisiunea aia ”de la inimă la inimă” cu dedicații muzicale, mai deschideam din când în când geamul, îl închideam, îl pândeam pe pește și pe cealaltă prostituată, de la distanță părea ok, și el părea ok, dacă cineva ar fi trecut cu mașina fără să se uite cu mare atenție ar fi zis că sunt niște copii din cartier. Era înaltă și blondă și avea niște cizme de piele întoarsă, până la genunchi. Cred că toate au probleme cu tenul, mi le și închipui cum stau ele dimineața în fața unei oglinzi și storc puncte negre între unghiile lor decojite. Piți se tot scârbea, își ținea mâinile în aer, am pus mâna pe ea, bleah, câh, căuta înnebunit șervețelele umede, yuck, cum de nu îi fusese și înainte, se scobea în nas când stăteam la semafoare, rula mucul între degete și îl proiecta afară pe geam și apoi punea mâna pe volan. Cât de curat putea să fie nasul lui, după aerul super-virgin pe care îl inhala?

Dar o să scăpăm în curând, chiar dacă aveam impresia că sunt într-un container și peștele o să ne dea pe mâna unor traficanți de organe. Tipul era proaspăt ras, cu șuvițe foarte subțiri și lungi, nu știu cum le zice, plus că tot aranja oglinda să ne vadă, îi luceau ochii pe sub șapca aia de Smiley. Părea interesat de Lavinia, nu știu dacă o făcea la modul serios, cu ăștia nu știi niciodată, poate voia să o audă vorbind, să o întrebe de unde e sau cu ce se ocupă și nu știa cum să înceapă, se răzgândea sau îi sărea gândul la altceva, mai înjura pe câte unul care uita farurile pe fază lungă, își mângâia ceafa, iar își muta privirea, Lavinia stătea încordată ca la un examen, voia să dea impresia că e pe fază, că e curajoasă, nu știu față de cine, față de noi sau față de el, dar nu i-a ieșit, simțeam din foiala ei că se așteaptă la ce e mai rău, se panicase și ne tot ciupea de brațe, de parcă ar fi vrut să vadă dacă visăm. Bogdan băga glumițe de-ale lui să distragă peștele, dar nu era prea bine unse glumițele, mărul lui Adam se mișca cu încetinitorul, Lavinia se tot dădea de-a berbeleacul prin mașină, nici nu mai aștepta curbele, era clar că voia să coboare, am început să ne certăm, ne tremurau vocile, ne certam aproape în surdină, prostituata s-a întors spre noi, a pus o mână pe genunchii Laviniei și i-a zis că la Macea e de vis, sunt sute de camere și saltele a-ntâia și ți se aduce șampanie dimineața la pat. Lavinia a început să urle la ea, la care și asta s-a enervat, mai avea puțin și o scuipa pe Lavinia între ochi. S-a băgat și peștele, i-a zis Laviniei să coboare, noi am tăcut mâlc și am lăsat-o, nu o să mai am tupeul să mă uit în ochii ei, pot să vin și cu o sută de citate știute pe dinafară din carte, că n-o să mai fim prieteni niciodată. Gata, ăsta o să ne dea o lecție acum, eu nu știu să mă lupt cu un cuțitar, sigur o să dea la coaie, asta e, Bogdane, bagă o dumă salvatoare. Peștele ne-a mai dus vreo juma de km și ne-a lăsat la marginea drumului, a zis să suntem cavaleri adevărați și am face bine să o recuperăm pe prietena noastră și să-i calmăm nervii în primul boschete, cu femeia nu se poate altfel, trebuie să i-o dai în gură să nu mai comenteze.

Am mers înapoi până am găsit-o pe Lavinia.S-a rotit în jurul nostru de parcă ar căuta ceva. Unde-i geanta?No, fain! Eram sigur. Totdeauna am fost un gură cască. Când eram mic am pierdut o șapcă de baseball United Colors of Benetton la cofetărie, plus nenumărate umbrele. De-aia am renunțat la umbrele. Acum degeaba îi zic Laviniei de caracatița Paul, că nu ajută cu nimic. Poate găsește Bogdan o modalitate să o calmeze.

cronică de film

camere high-speed înregistrează
cum se ridică perii pe antebrațul adolescenților
regizorii de filme sf colonizează planete îndepărtate
cu poveștile lor de dragoste
nu stăpânim cuantele știm doar că sunt bine intenționate
alegem ce ne convine cel mai mult
din filmul ăsta ca niște pipete automate
și cine știe ce antidot ne luminează în sfârșit viscerele
în această grădină de vară unde
țârâitul greierilor e soundtrack-ul scenelor de natură
trec cârduri de păsări albe deasupra ecranului
și cauzalitatea scara unu la un milion
îmi prind pielea când îmi trec brațul pe după
umărul tău peste câteva minute
încerci și tu și pățești la fel

districtsăvîrșin.txt

pe loc

mereu același pat
tot timpul țipătul ăsta gândit la milimetru
pentru totdeauna o corecție
la nesfârșit amânată
părăsit în neștire
fără pauze
zi și noapte parcări subterane
fără să știi când se termină
de unde ai pornit
cum pot exista imagini succesive
povești fără indicii
unde este liantul
doza de umanitate în fiecare zi
când se întunecă
mereu același lucru tot timpul pentru totdeauna la nesfârșit în neștire fără pauze zi și noapte fără să știi de unde ai pornit

te mai văd uneori

în drum spre casă am confundat
tetiera unei mașini parcate
cu capul tău și
a trebuit să mă întorc
am trecut pe lângă un magazin
cu haine de lux
și m-am întrebat cât timp
păstrează un guler de nurcă
căldura halogenelor ura
pâlpâia ca un panou la cernobâl

inserez mesaje subliminale
umilire/automutilare/moarte
în filmul vieții tale
dar tot eu resimt efectul

prostule

îți gândești textele cu frică
toate erorile sistematice din viața ta
se adună
trasează puncte
n-ai decât să le unești
cută la cută
tiv cu tiv
nasture și gaură
e un bătrânel
scoate limba la tine
imaginația ta ca un pistol
de tatuaj
colorează fiecare papilă gustativă
în parte plutești în aer
recompensat

linia asta îmi spune că

te blochezi exact ca mine
undeva în fața ta aleargă
imagini dintr-un vis
nu din cele care se fragmentează
cu fiecare gând sau cuvânt
ci dense
înlocuindu-ți mișcările și voința
ai fi în stare să te reinventezi
închid ochii ca să-ți dau timp
preiau tremurul

mâna stângă tremură diferit
față de mâna dreaptă
pot să jur că se corectează
una pe alta corpul și epicentrul
amândouă la fel de puternice
momentul când toate astea
încetează

încerci să te redresezi
deși îți vine să amplifici și apoi
să mă prinzi de încheieturi
îmi ghicești în palmă
lași vaste zone albe
mă asiguri că nu
pot avea acces la ele fără tine
printr-o strângere de mână
mai degrabă speriată
decât profesională

Teaser Poes:s nr. 6

În următorul număr al revistei Poesis International vor apărea, printre multe alte chestii mișto, câteva poeme de Krusovszky Dénes, în traducerea mea.

Ce frumos e să te strici

de Krusovszky Dénes

Ar trebui să fiu rău
să spun ceva despre asta,
cum trecem unul pe lângă
celălalt, ce frumos e,
ca semnalizatorul autobuzului,
ce frumos e să te strici,
toate stațiile sunt capăt de linie.

*

Nu simt nimic,
se mișcă obosiți, cuvinte reci
bocăne în malaxor.

*

Geamul compartimentului
scânteiază totuși
la sfârșitul tunelului,
un cadru gol, atât,
în spatele lui nu există peisaje,
dacă ar fi din nou întuneric,
poate m-aș vedea
pe mine însumi.

*

Pe urmă să fii liber,
ca un obiect,
încerc să-mi imaginez,

de exemplu un ciocan,
îl apuci
și nu există în el dumnezeu.

*

Niciodată nu este aici și vorbește,
ce frumos e să strici,
obrazul cu barbă să zicem,
dar ceea nu este aici vorbește,
nu-mi mai amintesc nimic despre noi.

*

Oare ce ar mai putea spune
vitrina măcelăriei despre pășune?

Rdb. La rece/la cald

ne-am bătut pe cartea asta. i. încerca să mă convingă să citesc capitolul despre sinucidere din cartea ei despre depresie, o carte foarte faină de altfel, the noonday demon de andrew solomon. eu nu voiam în ruptul capului psihologie. și mai e și în engleză. și aveam avans 200 de pagini. când eu dormeam ea citea. când eu stăteam pe net citea. eu făceam duș – ea citea. la plajă în sf. gheorghe m-a ajuns din urmă. în drum spre bucurești i-am citit cu voce tare. aproape non-stop. cei de pe locurile de lângă trăgeau cu urechea. cred că au prins și ei frânturi din rădăcina de bucsau. e o tehnică de promovare și asta. au auzit și ei primele idei care au condus apoi la discursul lui liviu despre centru, au auzit ce a zis rimbaud care a exclamat, fără să țină cont de ”negocierea cu un receptor”: ”pe ale voastre mutre noi ne vom cam căca!”; au auzit picăturile de ploaie și tunetele din riders on the storm care răsunau în mașina părintelui șincai. amândoi am avut o mică dilemă la pagina 278, unde are loc o ceartă între liviu și mama lui, care este repovestită la pagina 294 mai pe larg. (i. citise pe un blog fragmentul de la pag. 294). și mie și lui i. ne-a plăcut tehnica. ne-a întristat mama bolnavă care vorbește singură în întuneric (pentru că ”toți oamenii singuri vorbesc singuri cu voce tare!”). și ne uităm unul la altul și zâmbim la scena cu mandarinele stricate. între timp a apus soarele și am ajuns în gara de nord.

de la capitolul 14 am citit din nou în tandem. cu mici decalaje. eu trebăluiesc ceva la calc, ea citește în pat. la un moment dat exclamă ah, ce nasol! îmi arată pasajul: ”îmi povestea un coșmar, avortonii îi sugeau unul la un sîn, altul la celălalt, li se umflau capetele, o priveau cu ochii lor fumurii din ce în ce mai mari și explodau, umplînd-o de lapte și de un soi de gelatină.” episodul cu irigatorul (despre care am mai citit și pe alte bloguri înainte să apuc să citesc cartea), pe care liviu îl folosește să îi facă o clismă mamei sale. intimitatea cu mama de la începutul vieții și intimitatea asta de la sfârșit, care te face să înțelegi că nu știi ce e aia intimitate adevărată, nu știi ce presupune ea. i. îmi caută pe google imagini cu irigator. nu știam cum arată. ultimul capitol. vreau și eu moleskine! atmosfera e faină, îmi amintește pe undeva de gauguin, prins între lumea asta și lumea de dincolo, delirul din ultimul (cred) capitol din paradisul de după colț al lui llosa. închid cartea. sunt dezamăgit. nu se întâmplă mai nimic. nu ar trebui să se schimbe ceva substanțial/evident în viața pers. principal? schimbarea se produce la nivel subtil și n-am sesizat-o? e doar începutul unui proces mai îndelungat din care noi nu mai vedem nimic. mă gândesc câteva zile și vorbim despre asta pe tren, pe stradă, în pasajul de la victoriei. se dezamorsează conflictul. lucrurile merg înainte, e ca și cum ai vedea casa de lângă gară din depărtare, tu faci cu mâna, dar ei nu-ți mai răspund. nu mai simt nevoia. s-au integrat într-o oarecare armonie, la hotarul subțire dintre viață și moarte (terrence malick).

cam așa ar arăta o postare scrisă la cald. în timp ce citeam am vrut să-mi notez multe lucruri. ori am fost leneș, ori n-aveam pe ce să transcriu. sunt multe locuri în care am îndoit colțul paginii.

acum dezasamblez lumea creată în rdb să văd dacă bucățile se potrivesc. liviu scade minutele. dacă e 11.30 scade 19, dacă e 16.57 scade 41, adică 11.11, 16.16 etc. în ipoteza/speranța infantilă că zelda încă îl iubește. liviu face cumpărături la 38 (totul la 38 de mii).  liviu spune rugăciunea lui cleopa și își notează citate din sfântul macarie în carnețel, s-a despărțit de amantă, înțelege că atât el, cât și lumea s-au îndepărtat de centrul pneumatic, face exerciții în fiecare dimineață împotriva junghiului insistent și ține repaos alimentar o zi pe săptămână. liviu e un personaj care se revoltă împotriva propriei lașități, care nu acceptă compromisuri în viața socială și dărâmă rând pe rând iluziile care au pus stăpânire încetul cu încetul atât pe viața lui socială, cât și pe cea personală. el este completat de un altul, de vocea lui interioară, cea care intervine mereu, aproape la orice gest, îl apostrofează, îl ceartă, corectează, arată intenția reală a personajului. și există un eu care locuiește în ficat, unul care locuiește în pancreas, unul în faldurile moi ale stomacului invadat de acizi. și câteodată desprinderea din depresie, desprinderea de toate aceste euri, levitația: ”acum, într-un timp suprapus, pentru cîteva clipe se arcuiește doar zîmbetul – nu unul de pisică stranie, ci adînc omenesc, blajin și totuși ușor condescendent, survolînd cu o grație transpersonală, în care s-au eliberat ritmurile mele cele mai proprii, atît latențele maligne, cît și ebrietatea înșelătoare a cărnii”. și radiografierea trupului întins în întunericul camerei. prin geam se infiltrează manelele de la barul de lângă gară. ar trebui să urmeze ”un declic iminent, odată cu care să mă luminez brusc din adînc” ceva care să asimileze toate energiile conceptele și tăriile din care se hrănește ”entitatea” aceasta ”bizară”. corporalitatea este explorată cu o intensitate ce amintește de cărtărescu via blecher.

o altă rotiță importantă a acestei lumi este zelda, soția lui liviu, personaj absent în cea mai mare parte a romanului.  reamintindu-și întreaga lor istorie, liviu înțelege că nu ratarea pe plan social și profesional a dus la ratarea pe plan afectiv, ci incapacitatea lui de a-și arăta iubirea. vitalitatea primară a junglei de dincolo de pereții casei l-a făcut să se retragă obosit, undeva dincoace de pereți, la adăpost, și de acolo nicăieri, într-un fel de vegetare. liviu a devenit un element pasiv, secătuit, care a așteptat ca iubirea să vină din exterior, prin dy, care este însă doar un partener de sex.

toate aceste rotițe se rotesc într-un sistem defect, blasfemiat și tocat mărunt de artemiu, prietenul lui liviu. nimic nu scapă acestui gargantua care amenință ținând câte o telecomandă în fiecare mână: securiștii și propunerile lor, revoluția, manipularea maselor, sursa banilor în așa-zisa noastră democrație, totul bine stropit cu țuică, sloganuri și cele mai savuroase expresii ardelenești. 

nu am simțit nici o clipă că scenele cu mama ar fi trase de păr. sunt încercări de apropiere și de acomodare cu cel bolnav, acceptarea treptată a unor evidențe (medicale), oscilarea între speranță și deznădejde, intercalate cu scene casnice, care redau foarte bine timpii morți ai relației, stânjeneala, observarea de la distanță a unei ființe care începe să vorbească straniu, pare străvezie, aproape imaterială, dormitând pe șezlongul din verandă.

titlul romanului este preluat din cartea lui iov. paralela dintre personajul principal și cel biblic este evidentă. ambii se consideră oameni cinstiți. liviu crede că a făcut tot ce stă în puterea lui pentru a salva relația cu zelda. lunile în care devine practic un infirmier dedicat îngrijirii mamei sunt de fapt un prilej binevenit pentru el să își piardă certitudinile, începutul unui proces de purificare. trebuie să ajungi să mănânci rădăcină de bucsau ca să înțelegi că pe undeva ai greșit.

acum vă invit să citiți și varianta nedezmembrată a acestui mecanism, bine uns, fin, pe alocuri mindblowing, marca o. nimigean.

 

3 poezii de Ciaran Carson

Eesti

Am rătăcit singur suferind de dor în sâmbăta
tăcutului Tallinn
Când dintr-un carilon ploua cu o mie de vibrații izbindu-mi
urechea, rostogolindu-se

estompate de la înălțimi incomensurabile în imaginarul
spațiu de bronz al gongului, tremurând
îngropate în haloul nămolos al picăturilor de ploaie
asamblându-se concentric.

Am întrezărit îndepărtatul, lăcrimând cupole de ceapă. Eram
ademenit spre biserică
Printr-un labirint auroral de străzi până când m-am adăpostit
în veranda sa.

Am împins cu degetul mare locașul de bronz cald al
încuietorii. Toc. Am intrat în bronz –
Întunecate altare și firide luminate de lumânări de ceară și
luciul icoanelor.

Ochii și găurile din palmele lor au fost pironite
în privirea mea, quod erat demonstrandum:
Degete suspendate și ațintite spre inimile lor. Sunt
bonzi frumoși

Invocați prin murmur și tămâie, imnuri
transmise din tată în tată,
Patina fețelor sub fețele vopsite. Ei evocă
un alt

Timp în care merg alături de tine, tată, la prima
împărtășanie. Am pășit
Pe pavajul ce sclipea înstelat de gheață, ținându-ne de mână
să nu cădem. Nu am vorbit nimic,

Nu simțeam nevoia. Răsuflarea noastră de tămâie
spune suficient în timp ce ne apropiam de Gothic,
Tremurând în paltoane, pe punctul de a cădea
din ritmul de metronom al

Zorilor gradat azurii pe când naosul și transeptul ne-au chemat
cu șoapte înșirate ca mărgelele
mânuite cu stângăcie. Cărți de rugăciune cu ciucuri mătăsoși.
Mătănii. Statui lovite de dambla

În spatele giulgiurilor purpurii foșnitoare, în timp ce
lumânările tremurau în fumul sfânt.
Capela mozaicată răsuna în zornăitul, zăngănitul
ritmic al cădelniței.

Această zi nu ar fi fost marcată cu roșu în calendar
dacă nu aș fi rătăcit prin tărâmul Eesti.
Mi-am întrebat tatăl cum i s-a părut. Mi-a răspuns în
irlandeză, ascultă. Éist[1].

Jacta est alea

Era una dintre acele limbi de pământ misterioase
în care Sudul era în Nord, modul în care
Crucea dublă a unui ferăstrău se prinde în locașul ei
ca și cum marginea ar fi o clef

Cu dinți aleatorii adânciți în ea. Iată, a trecut ușor
prin Vestibulul
de plastic al „Casei de recuperare”; inima mea zăcea
în Republică

Pe când capul mi-era prins în cele Șase, sau așa eram convins.
Cunoști acel Unghi
al bețivului sprijinit în coate, cu pumnul apăsat de frunte ca unul
dintre Marii Gânditori?

Îmi fixează gâtul în oglinda Puterii
dezbătând dacă
S-ar cuveni să deschidă un dicționar cu mine: prețul
berii sau boilor, vremea.

În sfârșit vorbim codat. Ne împiedicăm de graniță.
El e pro. Eu sunt contra.
Suntem braț la braț; inextricabili, ne afundăm
în Rubicon.

Vox et praeterae nihil

Suna bine afară și umed, dacă e să ai încredere în
ștergătorul în contratimp
Clipoceli variate dincolo de draperiile trase,
melancolicul stinsul flautist scoțian

Dând mai tare zgomotul îndepărtat al blocajului de trafic.
Încercam să descifrez
Orice ar fi exersat, de la pîrțăielile aleatorii
în modul Morris Minor

Precum carilonul nupțial de limuzine și
anturajul de claxoane, notele
Sunt mereu diferite, deși tonul rămâne
același, începutul citatului e de fapt sfârșitul citatului.

Precum clopotarii – invariabil – desincronizați
atârnați de lungi
funii elastice, deși cu toții încearcă din greu să distingă
Ding an Sich-ul de dong.

Nu e vorba atât de felul în care tragi, mi se spune, a da drumul
contează, ca Săgetătorul
Cu ochii închiși, țintind taurul. De aceea același
refren variază mereu.

[1] Eist înseamnă a asculta în irlandeză

Mai multe despre Ciaran Carson aici.