mama mi-a povestit că a găsit, când era mică, o pisică cu piciorul din spate sfâșiat, aproape rupt de restul trupului. a îngrijit-o până s-a făcut bine. pisica i-a rămas recunoscătoare toată viața, cred că a căzut pradă bolii numită atașare.
tata a salvat odată viața unui câine. era în mijlocul șoselei, pe drumul național. toate mașinile treceau peste el, șasiul îi izbea capul de asfalt, se rostogolea ca o căpiță de fân luată de vânt, gata-gata să se dezintegreze. tata l-a rugat pe șofer să oprească. a așteptat momentul în care nu venea nicio mașină, din fugă a înșfăcat câinele de ceafă și de spate. l-a așezat într-un loc sigur. animalul tremura ca un bolnav de parkinson în ultimă fază.
și felul acela în care se raportau la tine reflectat astăzi la o scară mai mică, un fel de caricatură amară a iubirii. papagali, pisici, hamsteri, câini. duioșia care-i cuprinde când motanul își descoperă instinctele sexuale. cum îți scutură abdomenul ca pe o jucărie, înăuntru clopoței. cum îți aranjează părul pe frunte. îți simți propriul craniu moale. miroase a lapte cald. te mângâie pe față cu mâinile ei aspre ca o pilă. te șlefuiește în fiecare zi, să nu te schimbi niciodată. cum tata îți spune animăluț și tu nu înțelegi, dar simți iubirea care poate învălui un animal atât de mic. îl vezi ghemuit în adăpostul său și știi că acum se deschide în piept prima, cea mai precisă fantă, acum zgomotul alb al cărnii, suspendarea în identificare. pășești pe urmele tatălui tău. înveți cum să le porți de grijă unor ființe neajutorate. știi deja că trebuie să faci tot posibilul ca acelui animal să-i fie întotdeauna bine. într-o zi, mult mai târziu, te alintă la fel și înțelegi că e vorba despre tine, tu ești animăluțul acela. accepți asta pentru că amintirea primei semnificații este încă foarte puternică. ultima oară când tatăl tău îți spune așa, îți amintești că a fost ceva amuzant, un vechi joc din timpul copilăriei. protagoniștii s-au schimbat de atunci. după câțiva ani n-o să-ți mai amintești sau o să te prefaci că nu-ți mai amintești. ca și cum părinții ar începe să le vorbească din senin prietenilor tăi despre tine. o să minimalizezi toată povestea.
oricum, tot ce-a mai rămas e dragostea față de insecte. mecanisme acoperite de o membrană chitinoasă. ai ajuns mai departe decât cei care au substituit oamenii cu animale de companie. poate și tu o să te zbați într-o astfel de membrană, pentru că cineva trebuie să regrete din plin toată iubirea asta de care n-ai fost în stare. cineva trebuie să sufere din cauza inerției. organele vor încetini ca să țină pasul, sângele va deveni la rândul său o crustă, așa cum dictează mintea în numele unui echilibru precar, incapabilă să admită că în curând nu va mai rămâne nimic care s-o susțină.
Cutia Neagră 