Preiau integral din noul număr al revistei CorpulT cronica lui Dan Țăranu la ”când va veni”:
Citind volumul lui Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, tinzi să dai dreptate vocilor (destule) care au susţinut în eterul blogosferei că tânărul poet ar fi trebuit să debuteze mai devreme.
Dan Ţăranu
Citind volumul lui Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, tinzi să dai dreptate vocilor (destule) care au susţinut în eterul blogosferei că tânărul poet ar fi trebuit să debuteze mai devreme. Cum legile pieţei sunt imuabil-obscure, trebuie remarcat că vorbim, într-adevăr, despre un poet matur, al cărui discurs se află la intersecţia mai multor influenţe decât media obişnuită a debutanţilor din ultimii ani, dar care are aspectul unui proiect accentuat personal. E drept, proiectul este polimorf şi dezechilibrat, dar, chiar şi când subscrie la ideea că poezia e totul şi totul e poezie, poetul pare că ştie ce face.
Volumul este împărţit în trei secţiuni, cu teme diferite, unificate prin discurs şi viziune. „Într-un sul de linoleum” ne introduce în viaţa familiei D., în care tensiunea şi frustrarea sunt parametrii normali. Eul se refugiază într-o inocenţă cu rol defensiv, creându-şi astfel un spaţiu de minim confort din resturi de normalitate domestică. Nu este vorba, în ipostazele cele mai reuşite poetic, de evenimente violente, de răsucirea cuţitului estetic în traumă pentru a o lărgi mai apetisant-lamentabil, ci de o acomodare posttraumatică, în care afecţiunea şi frustrarea sunt prinse într-un complex emoţional autentic: „Sunt la şapte mii de kilometri de casă (…) Mâinile şi hainele îmi miros a măruntaie de homar. /Acasă, mama strânge rufele curate întinse pe sârmă, înainte să înceapă ploaia. Îmi vâr faţa printre cearşafurile încălzite de soare.”, (O seară cu familia D). Universul ambiguu, circumscris unei relaţii love/hate, deşi potenţial alienant, este în continuare definitoriu pentru identitatea celui care îl descrie. Din păcate această ambivalenţă a telescopării spaţiului intim, ale cărui fisuri sunt compensate poetic, e risipită în unele poeme care, deşi sunt construite ingenios, explică şi psihologizează vulgar ceea ce era, mă rog, poetic.
A doua parte a volumului, „Uşa rotativă” propune metafora unui punct de acalmie, a unui spaţiu tranzitoriu, preferat pentru că este neangaja(n)t, contrapus vertijului exterior. Metafora nu este, însă, exploatată suficient. Saltul de la Cristian Popescu la Zukofsky şi/sau Kenneth Koch înseamnă şi accentuarea tehnicii în care Dósa excelează: tăietura clară, decupajul perfect, fie că e vorba de
defragmentarea unei situaţii, de recompunerea senzorială a unui peisaj sau problematizarea unui nucleu narativ. Toate acestea sunt fasonate cu migală în capsule poetice care încearcă să conţină vibraţia obiectelor şi rezonanţa eului, acesta creându-şi determinanţii informat doar de percepţia relaţiilor dintre obiecte, pe modelul mono no aware, să zicem. Pentru a construi sens, senzaţia are efectul unei funcţii matematice aplicate lumii şi, deşi pare omnipotentă în rolul ei explicativ,ea este mereu dublată, organizată de o componentă cerebrală.
Alte poeme sunt nereuşite, deşi au ritm şi energie, vor să fie isteţ-amuzante sau orientate către teme sociale cool (adică bifate şi neasumate), stilul semiparodic, autoderizoriu nu este controlat suficient, fiind o reminiscenţă a unei alte vârste, nu tocmai poetice. (v. Monstrul sacru al scobitului în nas).
Partea a treia, „ceea ce este în parte va dispărea”, introduce o dimensiune dialogic-sentimentală, pe coordonatele amintite până acum. Asaltul de corelativi obiectivi care bombardează o emoţie banală (dar de nemărturisit direct) implică o mediere, uneori inutilă, pentru că, în final, impulsul afectiv originar nu suportă încărcătura poetică. În alte poeme, întregul e doar suma părţilor, iar lipitura lor (muncă de meseriaş şi atât) este la vedere şi, deşi discursul e fluid, remanenţa lor tinde spre zero: “sâni reci atârnă deasupra oraşului / luminile de pe furnalul CET pâlpâie intermitent / un montagne rousse undeva / sinusoida ţipetelor descompusă de vânt pe segmente.”
Volumul se încheie cu un lung poem, Când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce e în parte va dispărea. Vizionarismul şi intimismul se combină imprevizibil în imagini şi scenarii în care proiecţiile „de cuplu” şi referinţele culturale se configurează caleidoscopic într-un text puternic şi emoţionant, de o valoare indiscutabilă.
Secţionarea cotidianului în tranşe prin ale căror canale circulă, vibrează şi exultă diverse semnificaţii este punctul forte al poetului. “Ceea ce este desăvârşit” poate să mai aştepte, pentru că Andrei Dósa este un explorator pasionat şi consecvent al „ceea ce este în parte”, oferind, cu riscul parti-pris-ului, un remarcabil volum de debut.
Andrei Dósa Când va veni ceea ce este desăvârşit
Tracus Arte, 2011
Cutia Neagră 