Bancherul

Zâmbetul lui e ca un colac rece de veceu.
Dă mâna cu mine ca și cum ar fi găsit-o
plutind de două săptămâni într-o mlaștină.
Îi spun că am nevoie de bani.
Tone de bani.
Vreau să-mi cumpăr un Lamborghini nou,
să-i îndes portbagajul cu absint și opiu,
și s-o șterg la Paris pentru câțiva ani,
departe de dealurile astea ploioase.
Încerc să-i explic,
sunt în acel punct al dezvoltării mele artistice
în care am nevoie de o lungă perioadă
de reflectare opulentă.
Bancherul îmi deschide portofelul.
Mi se uită în gură.
Râde pe înfundate când îi ofer 20 de sonete miltoniene
garanție pentru împrumut.
Își scutură capul, mâna – la revedere,
îmi spulberă încrederea. ”Stai”, insist eu,
”am datorii și vise
pe care bugetul meu n-are cum să le susțină”.
”Îmi pare rău,” bâiguie, ”n-am cum să te ajut,”
și capsează niște hârtii
într-un fel care mă face să cred
că ar prefera să-mi pironească limba de un mușuroi de furnici.
Mă uit la el cu neîncredere.
Și sub privirea mea nimicitoare
bancherul începe să se transforme.
Întâi devine o farfurie cu cartofi prăjiți sleiți
îmbibați cu ulei de mașină.
Apoi o pată neagră
pe o pagină din Geneză.
În cele din urmă într-un scarabeu,
rostogolind biluțe de rahat
pe un birou mai mare decât bucătăria mea.
Dar nici când urmăresc aceste transformări morbide,
nu pierd din ochi fața lui buhăită,
pielea verde, bine întreținută,
care lucește ca o bucată de carne putredă.
Dar apoi celelalte
ipostaze ale lui mi se arată:
tată, iubit, adolescent, copil –
istoria umană comună
care ne face să devenim unul singur.
Și numai asta mă oprește
să-l rup în bătaie
cu o șosetă plină cu mărunțis.

-Jim Dodge-

Ancheta: Eyes Wide Shut

Ancheta la care au răspuns Florin Iaru, Lavinia Braniște, Marin Mălaicu-Hondrari, Hitgirl, Dan Țăranu, O. Nimigean, Alex. Văsieș, Simona Popescu, Andrei Doboș, Bogdan Lipcanu și eu – realizată de Bogdan Coșa pentru revista Astra – o puteți citi integral aici.

Triumful părții

Preiau integral din noul număr al revistei CorpulT cronica lui Dan Țăranu la ”când va veni”:

Citind volumul lui Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, tinzi să dai dreptate vocilor (destule) care au susţinut în eterul blogosferei că tânărul poet ar fi trebuit să debuteze mai devreme.

Dan Ţăranu

Citind volumul lui Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârşit, tinzi să dai dreptate vocilor (destule) care au susţinut în eterul blogosferei că tânărul poet ar fi trebuit să debuteze mai devreme. Cum legile pieţei sunt imuabil-obscure, trebuie remarcat că vorbim, într-adevăr, despre un poet matur, al cărui discurs se află la intersecţia mai multor influenţe decât media obişnuită a debutanţilor din ultimii ani, dar care are aspectul unui proiect accentuat personal. E drept, proiectul este polimorf şi dezechilibrat, dar, chiar şi când subscrie la ideea că poezia e totul şi totul e poezie, poetul pare că ştie ce face.

Volumul este împărţit în trei secţiuni, cu teme diferite, unificate prin discurs şi viziune. „Într-un sul de linoleum” ne introduce în viaţa familiei D., în care tensiunea şi frustrarea sunt parametrii normali. Eul se refugiază într-o inocenţă cu rol defensiv, creându-şi astfel un spaţiu de minim confort din resturi de normalitate domestică. Nu este vorba, în ipostazele cele mai reuşite poetic, de evenimente violente, de răsucirea cuţitului estetic în traumă pentru a o lărgi mai apetisant-lamentabil, ci de o acomodare posttraumatică, în care afecţiunea şi frustrarea sunt prinse într-un complex emoţional autentic: „Sunt la şapte mii de kilometri de casă (…) Mâinile şi hainele îmi miros a măruntaie de homar. /Acasă, mama strânge rufele curate întinse pe sârmă, înainte să înceapă ploaia. Îmi vâr faţa printre cearşafurile încălzite de soare.”, (O seară cu familia D). Universul ambiguu, circumscris unei relaţii love/hate, deşi potenţial alienant, este în continuare definitoriu pentru identitatea celui care îl descrie. Din păcate această ambivalenţă a telescopării spaţiului intim, ale cărui fisuri sunt compensate poetic, e risipită în unele poeme care, deşi sunt construite ingenios, explică şi psihologizează vulgar ceea ce era, mă rog, poetic.

A doua parte a volumului, „Uşa rotativă” propune metafora unui punct de acalmie, a unui spaţiu tranzitoriu, preferat pentru că este neangaja(n)t, contrapus vertijului exterior. Metafora nu este, însă, exploatată suficient. Saltul de la Cristian Popescu la Zukofsky şi/sau Kenneth Koch înseamnă şi accentuarea tehnicii în care Dósa excelează: tăietura clară, decupajul perfect, fie că e vorba de
defragmentarea unei situaţii, de recompunerea senzorială a unui peisaj sau problematizarea unui nucleu narativ. Toate acestea sunt fasonate cu migală în capsule poetice care încearcă să conţină vibraţia obiectelor şi rezonanţa eului, acesta creându-şi determinanţii informat doar de percepţia relaţiilor dintre obiecte, pe modelul mono no aware, să zicem. Pentru a construi sens, senzaţia are efectul unei funcţii matematice aplicate lumii şi, deşi pare omnipotentă în rolul ei explicativ,ea este mereu dublată, organizată de o componentă cerebrală.

Alte poeme sunt nereuşite, deşi au ritm şi energie, vor să fie isteţ-amuzante sau orientate către teme sociale cool (adică bifate şi neasumate), stilul semiparodic, autoderizoriu nu este controlat suficient, fiind o reminiscenţă a unei alte vârste, nu tocmai poetice. (v. Monstrul sacru al scobitului în nas).

Partea a treia, „ceea ce este în parte va dispărea”, introduce o dimensiune dialogic-sentimentală, pe coordonatele amintite până acum. Asaltul de corelativi obiectivi care bombardează o emoţie banală (dar de nemărturisit direct) implică o mediere, uneori inutilă, pentru că, în final, impulsul afectiv originar nu suportă încărcătura poetică. În alte poeme, întregul e doar suma părţilor, iar lipitura lor (muncă de meseriaş şi atât) este la vedere şi, deşi discursul e fluid, remanenţa lor tinde spre zero: “sâni reci atârnă deasupra oraşului / luminile de pe furnalul CET pâlpâie intermitent / un montagne rousse undeva / sinusoida ţipetelor descompusă de vânt pe segmente.”

Volumul se încheie cu un lung poem, Când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce e în parte va dispărea. Vizionarismul şi intimismul se combină imprevizibil în imagini şi scenarii în care proiecţiile „de cuplu” şi referinţele culturale se configurează caleidoscopic într-un text puternic şi emoţionant, de o valoare indiscutabilă.

Secţionarea cotidianului în tranşe prin ale căror canale circulă, vibrează şi exultă diverse semnificaţii este punctul forte al poetului. “Ceea ce este desăvârşit” poate să mai aştepte, pentru că Andrei Dósa este un explorator pasionat şi consecvent al „ceea ce este în parte”, oferind, cu riscul parti-pris-ului, un remarcabil volum de debut.

Andrei Dósa Când va veni ceea ce este desăvârşit
Tracus Arte, 2011

Un poem de Jim Dodge

Am sperat să găsesc romanul lui Jim Dodge (Stone Junction) pe net, dar până la urmă a trebuit să renunț. Tot căutând, am dat peste următorul text, pe care nu mă mai obosesc să-l traduc pentru că trebuie să împodobesc bradul :p

Sărbători fericite!

murakami & pin-up girls

În romanele lui Haruki Murakami femeile neobișnuite joacă un rol important. Aceste personaje l-au inspirat și pe artistul Johnny Acurso, care a creat din eroine modele gen anii 60-70 (pe scurt pin-up girls). Mai jos sunt câteva dintre aceste imagini, iar aici puteți citi descrierile legate de acestea.

Cronica păsării-arc

La capătul lumii și în țara aspră a minunilor

Iubita mea, Sputnik

Femeia stângace

Copilul terminase de scris și începu să citească: ”Cum îmi imaginez eu o viață mai frumoasă: Aș vrea să nu fie nici frig nici prea cald. Să adie întruna un vânt căldicel, câteodată să fie și furtună ca să trebuiască să te ghemuiești. Automobilele să dispară. Casele să fie roșii, tufișurile de aur. Să le știm pe toate și să nu mai avem nevoie să învățăm nimic. Să locuim pe insule. Pe străzi, mașinile să fie deschise și să ne putem urca în ele când suntem obosiți. Dar n-am fi niciodată obosiți. Mașinile n-ar fi proprietatea cuiva anume. Seara ne-am culca foarte târziu. Am adormi acolo unde ne-am afla fiecare. N-ar ploua niciodată. Din toți prietenii să fie câte patru, iar oamenii pe care nu-i cunoaștem ar dispărea. Tot ce nu cunoaștem ar dispărea.”

Peter Handke – Femeia stângace

trei cartiere

1.au ridicat schela
o mână încleștată pe bară
sunt mulți
se plimbă în dreptul ferestrei
nu îndrăznesc să mă mișc

2. reclamele se aprind pe clădiri
cârduri de ciori traversează cerul
a fost o zi obișnuită la rampa de gunoi
oamenii ies de la muncă

3. mă-nvârt cu coasa electrică
prin cofetăria părăsită
fac ferfeniță ambalajele pentru tort