fără nicio legătură

ar trebui să mă vezi acum
cojesc fructe
ce nu reușesc să cojesc mănânc
am încercat mai multe cuțite
sunt murdar de zeamă până la coate
m-am stropit pe piept și pe picioare
și printre fructele tăiate cu toporul
oxidate am un moment de sublim
cu o piersică s-a curățat ușor
se rotește în palmă aproape singură
e ca un sân umed
mă gândesc la caravaggio
copil cojind un fruct
în haine de sărbătoare
nu se știe ce probabil un fruct care
nu se cojește de obicei

ție nu-ți place coaja piersicilor
ți-e frică de apa adâncă
dormi întotdeauna în tanga
și pantaloni de trening
nu-ți place să călătorești cu spatele
în mijloacele de transport
dar tu nu ești așa
toate astea nu au nicio legătură cu tine
la capătul vieții tale e o femeie rigidă
ea te-a învățat ce să faci când ai întâlnit
necunoscutul cum să opui rezistență
poate acolo e un element vital și accesul
ți-a fost blocat fără să-ți dai seama

la capătul vieții mele e un bătrânel neîndemânatic
a încurcat firele din cap de câte ori
am vrut să mă comport ca un bărbat
mă uitam de pe banca de rezerve
cum alții valorifică timpul și acționează în locul meu
vegetam de frică
toate astea nu au nicio legătură cu mine
eu nu sunt așa

dar cum? nu-mi vine în minte nimic
ca și cum momentele bune
ar fi atunci când dumnezeu are reverii
pe care le alungă imediat
norișori de dialog încărcați cu tot felul
de prostioare frânturi

mi-am amintit că inventam
de dinainte povești să ți le șoptesc
la ureche când facem sex
dar niciodată nu mi-am bătut capul să descopăr
ce ești tu pentru mine
half-life second life life extra life

oxidare fulgerătoare tandrețe când le țin în mână
felul în care se sparg când le amestec cu mierea
sper să-ți placă e salată în toată regula

Anunțuri

filtru vegetal

invidiez felul în care lumina trece
prin frunze și le aprinde
fotosinteza – xeroxarea lentă a razelor
așa cum mergi în spatele meu
și știu că te gândești la mine
fericirea seamănă cu fenomenul capilarității

nu înțeleg de ce se ating așa frunzele
atunci când bate vântul
încerc să dau o semnificație mișcării
și nu înțeleg refuzul neuronilor de a
interacționa în acest moment
când ne uităm unul la altul
cuprinși de căldura sacilor de dormit
închiși până la gât

antene

m-am întins aici unde iarba
face un vârtej
ciobanul fluieră doar atât cât
să nu treacă pragul ecoului
îmi ascult pulsul sunt pe urmele
unui animal fantastic
care bate o dată din picior
și se deschide o ușă
mai bate o dată
și dispare
o insectă își mișcă antenele
circular
ele nu se ating niciodată
dar există curenți

(urmată de setea asocierilor
dintre liniștea care mă cuprinde
și liniștea din jur)

die perfekte welle

sub apă se aude
o efervescență rău prevestitoare
o țeavă fisurată
sub apă se simt
corpuri gelatinoase
de fapt propria respirație
de fapt șortul larg alunecos

deschid ochii
mă uit spre mal
figurine de lemn ce-mi seamănă
vociferează mă așteaptă
un dumnezeu atomizat
ezit
înot mai departe
spre larg
undele cerebrale
ies de pe fm
ies de pe am
se termină banda
e liniște

principiul ordonator

păsările în formație
o continuitate
eu înot
să intru în continuitate
apa și soarele
sunt o permanență
tu pe mal
printre turiști
o permanență

luna
ca un negativ al soarelui
te iau în brațe
mă învârt și chiui
pentru că nu știu ce să fac
cu tine
te înfășor în prosop
mă primești și pe mine
golești ambalajul
îmi dai biscuiți sparți
din palmă

Zilele roșii ale calendarului*

Niciunul dintre ei nu merita. Nu merita să trăiască, dar nici efortul nu merita. M-am luptat mult cu mine însumi. Nu merita. Merita pentru ce mi-a făcut. Pentru că trece zilnic cu elicopterul deasupra capetelor noastre, pentru că îmi tulbură în fiecare zi gândurile luminoase despre pacea mondială. Da da. Despre o societate mai bună. O face ostentativ, dă-l în mă-sa. Pentru că toți am ajuns sclavii lui. Pentru că am terminat o facultate ca să ajung să lucrez pe plantația lui. Pentru că nu ne plătea cu lunile apoi ne dădea cum se nimerea. Pentru că trebuia să ne milogim în fața lui. Merita pentru că era un umflat lacom. Ne punea să spargem gresia, să dăm jos faianța. Sute și sute de metri pătrați. Îi punea pe ăia să plătească și ce a pus prima oară (și a spart) și ce a pus a doua oară. Spunea că atâta e necesarul. Analfabeți. Prieteni de-ai lui. Parteneri de afaceri. Lanțul trofic al analfabeților în care noi foarte foarte jos. Veriga slabă. Neajutorați. Prostia ca o societate de într-ajutorare reciprocă. Vile, viluțe. Ciupercăraie. Frăția căpcăunilor. Și el: căpcăunul cel mare. Apoi s-a extins. A cumpărat fabrica de prelucrare a cărnii. Băga purcei născuți morți, vineții, hoituri de cal pe jumătate putrezite la tocat. Cu copite cu tot. Bon appetit! Atunci au început oamenii să se îmbolnăvească. Eu nu. Eu sunt vegetarian. Mâncam fiertură de urzici și îmi imaginam cum îi iau gâtul. Derulam de sute de ori. Cum țâșnește sângele ca zilele roșii ale calendarului. Khmerii roșii. Lavă roșie. Hemoglobina salvatoare. Tescuirea de viu a prizonierilor de război. Karma lui rea care mă cheamă. Magnetică, neagră. Jugulara lui plăpândă. Da da. Lujerul în care viața bum-bum nesimțită. Nepăsătoare. Cut. Rewind. Firul roșu. Arsura. Semnele de interdicție cu litere roșii. Nu le vede nimeni. Eu le văd pe fiecare zid, la alimentară, la bancă, la primărie, la spital, în fișele pacienților, în orice regulament de ordine interioară. Eu sunt salvatorul! Deschizătorul de drumuri! Robespierre al doilea! Eroul națiunii! Mein Kampf! Căpcăunul cu lanțuri groase de aur la gât, cu ghiuluri pe degete. A cumpărat Palatul Copiilor. Elicopterul negru vurrrr! vurrr! vurrrr! A intrat cu buldozerele, cu excavatoarele. Tot parcul dendrologic. Unde mă jucam eu când eram un mucos. Tot parcul. Exemplarele rare rase de pe fața pământului. Îmi bruiază visele cu greenpeace. Viața în sânul naturii. Cancer la sân. Da da. Cluburile lui de fotbal. Pressing. Pressingul echipei adverse. Pârtiilede schi. Inginerii lui de 25 de ani. Cu părul albit: ”aș fi plecat altundeva, crede-mă. Am căutat peste tot. Peste tot este la fel. De dimineața până seara. Și în weekend.” Necesarul de materiale. Click, Can-Can, Adevărul, reviste, integrame, cine mai dorește, cine mai poftește? Până la urmă mi-am luat tălpășița. L-am scuipat în meclă. În gând, în vis voința mea ca o flegmă care se îngroașă. O flegmă mășkată. Subconștientul colectiv, scuipătoare plină până la refuz, gata să se reverse. Am plecat și m-am făcut întreprinzător. Mic întreprinzător. Mi-au aruncat-o în față când am vrut să închiriez casa nelocuită din centrul istoric: ”zece mii, băiete!” Cel puțin zece. Șpagă. Big blind. Expresia cea mai potrivită, ce să zic… Pas. Poate Italia. Poate Spania. Acolo da. Cozile pentru pașaport. De la șase dimineața în fața sediului poliției. Alb la față. Relaxat. Da da. Listele. Am zis nu merită. Lunile de depresie. De la 8 la 10 dimineața reușeam să pun un picior jos din pat. La 12 piciorul celălalt. Pe la 1 reușeam să intru la duș. Zilele negre ale calendarului. Nu merită. A făcut și acte caritabile. A dat la nuntași zece mii de euro. A organizat Berarul. Click, Can-Can, cine mai. Merită. Zilele roșii ale calendarului. Baia de sânge. Portretul contesei Báthory deasupra patului. Lorenzo de medici. Caterina. Nu nu. Baba Maria Cimpina. Regina incontestabilă a magiei albe. Și ea a zis nu. În psihologi n-am încredere. În preoți nici atât. Căpcăuni în odăjdii. Nu mă pot vindeca. Totul în jur: magie neagră. Atunci am făcut lista. Nu nu. Nu merită. Omori căpcăunul. Cei din umbră îi vor lua locul. Vor angaja mai mulți badigarzi. Mai multe sisteme de alarmă. Mai multe camere de filmat. Mai multe locuri de muncă. Cei mai mulți badigarzi pe cap de locuitor din lume. Eu putrezind la zdup. Lucrând pentru ei moca. Ce vor mai râde.

Efectul avea să conducă la cauză. Țineam în mine efectul. Eu eram însuși efectul. Pur, cristalin. Rotindu-se în mine ca un diamant cu mii de fețe. Apoi a venit și ziua zet. Cauza. O așteptam. Îl așteptam să vină cu Hammerul lui negru, cu elicopterul negru care tăia cerul fâșii fâșii deasupra capetelor noastre. A fost să fie mama. A călcat-o pe trecerea de pietoni. Martorii ziceau că era beat turtă. Mama ducea o sacoșă. În sacoșă era o pâine, câteva felii de parizer, un litru de ulei, zahăr. A aruncat-o 10 metri. Sângele și zahărul și uleiul amestecându-se pe trotuar. Da da. Am zis că merită. Am făcut o listă. Erau 12 pe care voiam să-i rad. De încălzire. Am dat cu zarul. A ieșit 7. El era numărul 7. Karma lui neagră, magnetică. Îl fac ca-n filmul ăla, Se7en. Cele 7 păcate capitale. Dar el avea mai multe. De șapte ori șapte. Nu ca în Se7en. Diamantul rotindu-se fețe-fețe. Să-l fac ca-n Hard Candy să se sinucidă. Banal. Să-l închid într-o hală dezafectată. Să spargă cu barosul sute de metri pătrați de faianță, plăcile de beton armat, zidurile. Până cade hala peste el. Să-i pun căști să asculte huruitul unui elicopter. Până îi vor sângera timpanele. Să-l împăiez membru cu membru, cu rumegușul copacilor tăiați. Eviscerat. Pentru frica și umilința resimțită în fiecare zi în stomac ca o bilă de plumb. Demolări. Aici, în stomac. Rumeguș în loc de mațe. rumeguș în loc de inimă. Inima la sfârșit. Să-l țin în viață în mod artificial. Să apuce să vadă opera. Injecții cu formol. Filmulețe cu el date pe slow-motion care să se repete la nesfârșit. Până își pierde mințile. Până devine o legumă. Să-l pun să declare în fața camerei de filmat: ”să fie vândute toate proprietățile mele, să fie golite toate conturile, banii să fie donați șomerilor, cerșetorilor, veteranilor de război, că de nu…nebunul ăsta, ratatul ăsta, ratangiul ăsta nenorocit, labă tristă ăsta va face toate lucrurile de mai sus. Și așa mai departe, și așa mai departe. Toate mișcările mele în slow motion. Supunerea. De dinainte să mă fi născut. Un film fără început și fără sfârșit. Filele albe din calendar. Juxtapunere. Dublă. Triplă. Conturul meu tremurat. Creierul ca o conservă goală care zăngăne, se lovește de toți pereții și marginile aste tăioase mă apuc de păr să trag și să urlu. Dracul curat în oglindă. În spatele oglinzii. Pielea exfoliindu-se în continuu straturi-straturi, refăcându-se peste noapte. Ca un refuz visceral. O respingere a lumii ăsteia nenorocite. Jugulara mea plină de praf. Mâinile mele absurde capătă în sfârșit un sens. Mâinile mele strângând mânerul cuțitului. M-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit de cuțitul meu cu mânerul lung, nu mă mai despart, nu mă mai despart de el pentru nimic pe, pentru nimic pe. Sângele negru ca o alunecare de teren, un val de pământ peste față peste ochi. Surprinzător de negru. Nu roșu.

*text scris în tabăra de proză de la Orheiul Vechi

Prima oară în Basarabia

la vama sculeni ne-au coborât pe toți din autocar. am stat la rând mai mult de jumătate de oră să ne verifice pașapoartele. pe ușă era un abțibild cu steagul româniei. toate cele trei culori erau scrijelite în mijloc. mi-a adus aminte de steagul cu gaură de la revoluție. steagul uniunii. în interiorul steagului era scrijelit ro, iar în afară ru.

vameșa de la vama moldovenească m-a întrebat unde mergi andrei? i-am zis că în tabără. la muncă sau la odihnă. n-am știut ce să-i răspund. nenea de lângă mine probabil la voluntariat!

chișinăul noaptea: f multe cazinouri. iluminat public doar în centru. mi-a explicat aurelia că la începutul anilor 90 se mai dădea. câteva ore pe seară. apartamentul aureliei f îngrijit, aranjat cu mult stil și pricepere. poze cu ea și cu petru de la nuntă în camera de zi. harta metroului parizian la baie.

am dormit două ore. aurelia ne-a făcut un ceai. am mâncat biscuiți. ne-a arătat leii moldovenești. am râs. capul lui ștefan cel mare pe toate bancnotele. mult timp, explica ea, istoria românilor era predată ca o parte a istoriei universale. apoi au decis să facă un manual separat cu istoria românilor. apoi cele două ”istorii” au fost comasate, istoria românilor rămânea istoria românilor, doar că acum se găsea în cartea cu istorie univ.

tanti de la chioșc a luat o lupă și a cercetat cu atenție bancnota de 200 de lei md.

pensiunea era f ok. tanti de acolo ne-a zis să oprim boilerul când facem baie, că s-ar putea să murim electrocutați. mai târziu mi-am dat seama că se furișa la noi în apartament să stingă boilerul. făcea economie la curent electric. în fine.

plăcintele servite la masă. cu varză, cu brânză, cu cartofi. excelente. prima plimbare prin sat. motociclete cu ataș ca-n videoclipul celor de la zdob și zdub, copii pe bicicletă la bustul gol, cu mănuși de lână albe, foarte mândri de ei, fete blonde cu părul lung prins în coadă, cu tricoul negru al unei echipe de fotbal din rusia sau ucraina.

lectura lui naomi ionică. au venit și fetele din sat care au stat foarte cuminți. una dintre ele a citit o poezie sinceră de dragoste. rețin: dușman sadea 🙂

dimineața și seara plimbări cu dumitru crudu. aha aha să mergem și pe aici, să vedem și pe aici. foarte energic. cum a mâncat el trandafirii de pe masă ca să-i demonstreze unei fete că o iubește. prietenia cu ianuș. luați într-o seară la bătaie de niște șmecherași din brașov. a doua zi dimineață le-a venit ideea unui nou curent literar: fracturismul. am vizitat peșterile de pe valea răutului. pescarii au construit pontoane. în capătul pontonului au așezat scaune. cel mai șmecher a  pus un scaun furat dintr-un cinematograf. plușat.

am cumpărat o sticlă de vodcă cu mihai felea. mi-a povestit câte feluri de dispozitive se pot construi pentru a fuma marijuana.

plimbarea cu căruța. eu voiam să ajung neapărat în mășcăuți, pentru că toți cei care sunt așa ca mine, adică mășcați, se trag de acolo. dar calul avea 13 ani. am vrut să închiriez o bicicletă. an alien in trebujeni. am văzut că nu se poate și am împins la căruță pentru că mergea foarte încet. voiam să o ia la galop să ajungem departe. voiam ca toată lumea să fie fericită. atingeam roțile cu palma ca să se imprime călătoria asta cât mai bine, să o țin minte și din punct de vedere tactil, să nu o uit niciodată.

discuții foarte aprinse legate de poezia ecaterinei bargan. mihai nu înțelegea de ce trebuie noi să deconstruim textele ecaterinei. dumitru a ridicat problema simbolurilor în poeziile mai noi ale ecaterinei. spunea că aduce a nichita. nu am fost de acord. cele mai bune poezii ale ecaterinei sunt cele în care acumulează detalii, care nu au neapărat legătură unele cu altele, totul este susținut de coerența internă, psihologică/de stare a textelor.

seara au venit niște băieți cu bicicletele. au avut o pană și nu aveau unde să înnopteze. mi-au povestit anecdote din armată. cum un soldat a aruncat un chiștoc pe jos și comandantul a zis oh săracul chiștoc a murit. acum trebuie să-l îngropăm. a pus toată compania să sape un mormânt adânc de doi metri. au aruncat chiștocul acolo și l-au îngropat. compania a plâns la comandă la mormântul chiștocului. apoi au trebuit să dezgroape chiștocul. altă poveste: cum erau puși să se roage seara la întrerupător. să se aprindă singur. cum li s-a ordonat să măture curtea cu un drug mare de fier (lom). cu drugul abia puteai să miști o frunză. am învățat două cuvinte noi: lom (adică drug) și loh (loser/fraier).

în ultima zi am discutat cu naomi, ecaterina și buzu despre arta defecării și despre dumnezeu. dumitru ne-a povestit despre peripețiile lui dintr-o gară din românia, unde ajunsese noaptea, în drum spre brașov și unde găsise un portofel. în portofel erau exact banii pentru un bilet de autobuz (sau era tren?) până în brașov. anii petrecuți în georgia. luptătorul din afganistan. scriitoarea din ucraina care era să fie răpită. dumitru și scriitoarea urmăriți de mai multe mașini. accidentul. nunta din uzbekistan. declanșarea războiului din georgia. dumitru își pierde toate manuscrisele. vreau și eu burse din astea!

seara s-au citit prozele (polițiste) scrise în tabără. au participat directorul editurii cartier gheorghe erizanu, criticul mircea v. ciobanu și directorul revistei semn, angela brașoveanu. cel mai mult mi-au plăcut cele ale lui ion buzu, mihai felea, al carolinei vozian și a doua povestire a aureliei borzin, dar aproape toate au fost captivante, bine scrise, pline de haz.

a doua zi ne-am despărțit prea repede, de la mulți nici nu am apucat să-mi iau rămas bun, s-au împrăștiat toți care încotro. m-am plimbat cu celebrele maxi-taxiuri din chișinău, am mâncat la gălbenuș, am fost într-un parc în care locuiau oameni, își agățaseră hainele la uscat, și-au făcut un cort dintr-o prelată pe care era imprimată  nașterea lui adam din capela sixtină, am băut bere auriu, am văzut reclame și denumiri de firmă haioase (franzeluța, piele – magazin de prezentare, autocrist srl, cea mai bună soluție posibilă pentru câinele dumneavoastră), am mâncat un somon excelent pregătit de mama aurei, am băut cvas și am povestit mult cu aura și ecaterina care a zis că ne este foarte bine, referindu-se la tabără, la vestea că a ieșit de la tipar noua ei carte, la faptul că am mâncat atât de bine și că am ajuns să ne cunoaștem. și eu m-am simțit foarte bine.

alb la față

sunt din ce în ce
mai relaxat
când mă duc la poliție
să fac pașaport nou
data viitoare
voi avea ochii
închiși
când vor declanșa