pentru dezvirginare apasă tasta 1

momentan acest serviciu nu este disponibil 😛

Anunțuri

banchetul

aşa a fost mereu în casa noastră:
trei paturi prin care trebuiau să treacă
pe rând toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a
urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege
şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi suntem ultimii născuţi. celor nou născuţi
li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.
suntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem
că în casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră
e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni până băgăm de seamă că părinţii
stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mai încet decât noi.
dar trec ani buni până să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul
cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat
şi când aflăm încetăm să mai râdem –
noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume
şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni
nu-l ia în seamă,
ni se spune doar: acolo este bătrânul casei, este tatăl
                                                                                                  tuturor,
deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.
apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea
îl auzim pe cel din colţul opus cum gâfâie neplăcut –
dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lângă fereastră dar nu mai râd
de cel care gâfâie în colţul opus:
în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.
şi când e scos într-o zi afară, e scos din încăpere
cu umbră cu tot şi pentru noi rămâne un mare
                                                                                        necunoscut.
mi se dă voie să pipăi doar scândura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece
cu umbră cu tot în patul celui plecat,
eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu
                                                                                                dinainte,

dar totul se petrece încet şi dintr-un
pat în altul se trece după multă aşteptare, a câştiga
următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,
unei încleştări lungi şi ascunse,

cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se
vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt
mânat noaptea de-o râvnă grozavă să-i iau locul
celui din al treilea pat, cel care gâfâie acum
tot mai neplăcut în colţul lui întunecat

şi într-o zi patul al treilea este iar uşurat şi
cel de acolo e scos afară şi bine vârât în patul al patrulea
peste care se pune capac, să nu cumva să se întoarcă,
                                                                                            pentru că
patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi
                                                                                năpustit ceilalţi
şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud
cum cineva începe să gâfâie în patul din fund şi acela
                                                                                         sunt chiar
şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.

Ioan Es. Pop –

Trăiesc într-un muzeu

Ai fost o singură dată aici
şi ai simţit imediat că exponatele
au scheletul din tije metalice,
picioarele le sunt prinse cu şuruburi de podea,
şi în loc de irişi au ştanţate coduri de bare în ochi.
Maţele lor sunt plante agăţătoare
care sfidează moartea.
Ei se înşiruie dealungul pereţilor precum colţii
unui dinozaur care a murit cu falca încleştată
pe ultima bucată de carne.
Mi-ai şoptit atunci că mă vei scoate de aici.

Între timp m-au mutat în panopticul
de la etajul 2.
Sunt din ce în ce mai galben.
Încerc să îţi scriu o scrisoare.
Eu nu ştiu ce este o flacără,
dar trebuie să fie ceva foarte plăcut,
care îţi permite să-ţi schimbi forma,
aşa cum o faci tu
când clipeşti, când sari, când alergi,
când strângi pe cineva în braţe.
Sunt sigur că nu-ţi va fi greu
să mă scoţi de aici.

P.S.: Te rog nu uita! Panopticul de la etajul 2,
cel cu scene din viaţa artiştilor şi scriitorilor
rataţi.

Los niños del parque

Flight_of_Twilight_by_Naimehob
stau întins pe spate
cineva a subtilizat o fiolă
cu leacul împotriva tuturor bolilor
dintr-un laborator
din viitor
tot conţinutul e împrăştiat pe cer

iarba foşneşte în jurul meu
ca rochiile de mătase ale mireselor
levitând pe valsuri lente
sunt domnişorul de onoare
al unui întreg sezon de nunţi

roţile bicicletelor
sunt pastile efervescente
ce se dizolvă în tăcerea din jur
împreună cu glasul copiilor
trec mâna prin aerul dens
îmi pătez degetele cu afine

trăncănitul rândunelelor
maşini de cusut şi know-how
din ţările calde
îmi croiesc o haină din nori
înserare iarbă şi biciclete

de ceva timp
nici măcar nu mai clipesc
roua se strânge în ochii mei
lentile de contact
de mâine voi vedea totul mărit
şi inimile mult mai aproape

O poezie de Orbán János Dénes

Dedicaţie

Nu fi supărată: bordelul a închis,
şi prostituatele sunt tare liliachii,
Ardealul e o uriaşă pată sângerie
– aşa că am venit la tine. Eu, floarea!

– Orbán János Dénes –

Roll the dice

charlesbukowski

if you’re going to try, go all the
way.
otherwise, don’t even start.

if you’re going to try, go all the
way. this could mean losing girlfriends,
wives, relatives, jobs and
maybe your mind.

go all the way.
it could mean not eating for 3 or
4 days.
it could mean freezing on a
park bench.
it could mean jail,
it could mean derision,
mockery,
isolation.
isolation is the gift,
all the others are a test of your
endurance, of
how much you really want to
do it.
and you’ll do it
despite rejection and the
worst odds
and it will be better than
anything else
you can imagine.

if you’re going to try,
go all the way.
there is no other feeling like
that.
you will be alone with the
gods
and the nights will flame with
fire.

do it, do it, do it.
do it.

all the way
all the way.
you will ride life straight to
perfect laughter,
it’s the only good fight
there is.

Exorcista

Hornul albastru de pe capul ei
scuipă bucăţi din blana unui lup.
Albul ochilor scânteiază
ca două gheare boante
între pleoapele vineţii,
între pernele de pe laba unui câine
omorât în bătaie de stăpâni.
Ultima încercare de a sfâşia
pelicula groasă de fond de ten
de pe faţa stăpânilor,
de a sparge pungile de puroi
ascunse în fiecare por al pielii,
de a sfârteca zâmbetul şi limba
asemenea unei truse de prim ajutor goale.
Mâna ei răcâie ca o unealtă de săpat primitivă,
când cinci minute de emisie
îngroapă mai eficient
decât betonul cu priză rapidă.
Vocea ei raşpel-rotor-raşchetează-
zgură-scuipă:
mihaela rădulescu – mental disease!
mircea radu – mental disease!
prima tv – mental disease!
gigi becali – mental disease!
Şi aşa mai departe…

Mâine dimineaţă ne vom trezi voioşi,
vom învârti toată ziua roata miliardarului,
vom răsuci cheia succesului,
vom roti butonul termostatului,
şi dacă înainte de culcare ne vom uita în oglindă
îi vom vedea pe ei fluturându-şi mâinile către noi
zâmbind. Surprize! Surprize!

Mici descoperiri (7 poeme imagiste)

ţâţele umflate ale pisicii
saci de box pentru mâţe

turlele bisericii ortodoxe
observatoare astronomice

plantonul la ora cinci dimineaţa
lichen verde-cenuşiu pe zidul cazarmei

sfârcurile tale îmi ating tâmplele
terapie cu electroşocuri

căminul studenţesc
cala plină de emigranţi a titanicului

vorbesc cu tine la telefon
îmi lipesc urechea de o scoică

pe faţa ta a mai apărut un rid
îmbracă-ţi rochia de la 20 de ani şi hai să dansăm

Tensiune. Împăcare

Trupul ei, o tăietură din ziar
versus
părul, un strălucitor corn de cerb
cu sute de mii de ramificaţii.

 

Degete cuprinse de frenezia

unei epoci a industrializării

netezesc şi împletesc firele,

fabrică preşuri

pe care bărbaţii îşi vor şterge

cizmele.

Senzaţie

Îţi înmoi degetele în cupele florilor şi te dai pe faţă, tors
şi mâini cu polen ca să ai priză mai bună.
Intri pe teren, păşeşti în ring.
Dincolo de dunga de var a oraşului.
Inspiri.
Crengile şi ciulinii îţi zgârie braţele şi picioarele.
Pielea ta e un himen care aşteaptă să fie penetrat.
Soarele, sudoarea, vântul, sângele închegat şi durerea
lasă tatuaje din linii, valuri şi umbre întrerupte
care dispar sub piele, apoi reapar.
Simţurile se deschid ca nişte diguri. Din ce in ce mai mult.
Îţi auzi inima ca pe o copită de cal care scurmă şi bate în pământ.
Expiri.
Cosaşii şi greierii te confundă cu un fir de iarbă. Ţârâie în relanti.
Cerul e un suflu care ţine de milioane de ani.
O expiraţie lentă şi adâncă.
Infrasunet primordial.
Inspiri.