graffiti

tipul cu căciulă tuflită şi geacă de piele veche a urcat în metrou. s-a băgat în faţa lui, în dreptul uşii. spatele îi era pătat de sarea şi nisipul împroşcate de angajaţii primăriei pe drumuri în zilele astea cu ninsoare. l-a văzut cum scoate un creion şi scrie pe rama de plastic alb:

F 3
C 2
R 9
B 1

preţ de o clipă i s-a părut un cod secret şi, pentru că nu era microbist, i-a luat ceva să-l descifreze: f.c. rapid bucureşti 1923. a coborât odată cu el. a urcat scările mai repede, dar pentru că s-a uitat pe acolo după o tipă pe care o văzuse cu colţul ochiului, la ieşire s-a trezit în spatele lui. până la primul colţ de stradă au mers aşa, el gândindu-se la ale lui. fără să-şi dea seama ce face, a deviat de la traseul de zi cu zi şi s-a luat după el.

nu-şi bătea capul să înţeleagă ce face, în faţa ochilor îl vedea pe iisus ţinându-şi inima în mâini, o inimă din care ieşeau raze kitsch. se amuza teribil, se gândea la daruri ciudate, cristale de sticlă fumurie, cât o gâscă. nu-i lipsea nimic, de fapt. ce putea să-i ceară tipului ăsta, ce anume din ce avea el i-ar putea oferi satisfacţie? nimic. dar i se părea mişto să se gândească la asta.

o gură de poşircă din sticla de rom amiral, pe care aceasta mai mult ca sigur o ţinea în buzunarul interior al gecii? să-i ceară o ţigară. ar fi o prostie, orice i-ar cere.

tipul a intrat într-un gang ce ducea spre curtea interioară a unor blocuri. acolo, pe nişte cartoane de la vreun ambalaj de frigider, stăteau doi oameni cu feţe întunecate. împinsă până-n zid, se ridica o masă dreptunghiulară, care părea destul de moale, acoperită de nişte pături roase. intuise bine. de sub un colţ ieşea la iveală limba roz, tumefiată a unei plăpumi.

s-a întors cu 90 de grade pe călcâie şi a pornit-o spre trecerea de pietoni pe unde traversa în fiecare dimineaţă. a ajuns în dreptul firmei de pariuri sportive. pe un panou electric alergau litere roşii şi verzi. erau echipe. nu s-a oprit în dreptul panoului, pentru că nu se simţea confortabil aici. se putea oricând revărsa în stradă o gaşcă gălăgioasă îmbibată într-un uşor iz de violenţă. s-a întors cu 180 de grade şi s-a dus din nou spre gang.

a intrat în gang şi, fără să-i mai pese ce face tipul cu căciula tuflită, orbit pe moment de întunericul de acolo şi de surescitarea nervoasă, care atinsese pragul de sus, s-a dus la el şi aproape îmbrăţişându-l, a încercat să-l întoarcă spre el. dar n-a avut suficientă energie să facă asta, a simţit că în loc să obţină o reacţie din partea întregului corp, i s-a zgâlţâit doar un pic umărul. timpul părea să fi îngheţat. a văzut aburii cum intră în zona de lumină, încadrată de limitele gangului, apoi a simţit un miros puternic de umezeală rece şi râncedă. cineva a tuşit şi s-a auzit scrâşnind o pietricică. nu reuşea să-i vadă faţa şi, oricum, n-a mai avut răbdare ca tipul să se întoarcă spre el şi să-l privească frontal. i-a zis:

– aveţi cumva un pix sau creion?

Taurină

E timpul să iasă. S-a săturat de atâta softporn pe canalele de muzică și rețelele de socializare. Soarele scoate în relief ceea ce trebuie scos în relief. Țâțe, cururi, picioare. Dar și erorile, rebuturile pe care trebuie să le evite. N-are o țintă clară, pentru el ora prânzului n-a avut niciodată sens, ceva balcanic și confuz, ora intestinului subțire sau așa ceva, timp pe care trebuie să-l omoare cumva. De data asta nu se va duce la hypermarket, ca să evite plictiseala și încurcăturile. Cum s-a întâmplat data trecută, când o tanti proaspăt ieșită la pensie l-a întrebat unde e ceaiul de mușețel că ea nu vede. A luat o cutie de pe raft și i-a pus-o în brațe, dar nu i-a ajuns. L-a rugat să fie drăguț și să-i spună unde găsește îndulcitorii. Aha, îndulcitorii! În fine, fiecare are propriile tehnici de vânătoare și propriul teritoriu. Pentru unii e standul de ceaiuri. E aproape romantic să stai la pândă învăluit în aromă de ceai verde și mentă. S-ar putea înfiripa oricând o romanță de plafar. Și e un loc unde poți să citești nestingherit etichete, nu ca la raftul cu băuturi, angajații se învârt toată ziua pe acolo, vin cu motostivuitorul, descarcă marfa, o aranjează pe raft. Acolo-și fac și glumele, îl încolțesc pe colegul nou, pe a cărui față acneea dă bătălia de adio, și-l întreabă dacă mai e virgin.
La hypermarket s-a dus dintr-o oarecare necesitate. Voia să cumpere de acolo berea ca să economisească niște bani. Maică-sa îi trimite aproape lunar din Spania, dar de când locuiește singur, abia îi mai ajunge ce-i trimite ea și îi e rușine să-i zică. La urma urmelor, are aproape douăzeci și cinci de ani și niciun venit. Trimite CV-uri în dorul lelii. Nu prea e chemat la interviuri și asta, în secret, îl bucură. Are oroare de interviuri.
A ajuns la concluzia că cea mai bună perioadă a zilei sunt orele din jurul prânzului, iar cea mai bună zonă e, evident, centrul. Atunci ies corporatiștii în pauza de masă, o parte din liceeni merg acasă, ceilalți le iau locul. În aer se simte o amorțeală generală și o ușoară scădere a ritmului impus de primele ore ale dimineții. Imediat ce coboară din lift, o vede pe vecina care obișnuiește să se întoarcă acasă pe la ora asta. Cu un mers ușor rigid și un început de oboseală în țesuturile din jurul ochilor mereu în alertă, larg deschiși. Plus rochia, fluturând ușor în jurul coapselor. Trece încordat pe lângă ea. Accelerează abia perceptibil pe trotuar ca să se apropie de o tipă țais, cur bombat finuț în pantalonii scurți, fâțâindu-se la câțiva pași în fața lui. E atât de mișto, încât se gândește că așa un cur ar merita urmărit prin tot orașul.
Se postează cam la jumătatea distanței dintre scări și capătul culoarului, de aici are vizibilitate maximă. Chiar lângă un stâlp. Ocolindu-l încet, într-un ritm care se vrea ațâțător sau așa ceva. De aici se văd perfect fetele care coboară. Uite cum se contractă tendoanele, cum urcă mușchii într-o diagonală extrem de dulce și ceva în vechiul ritual al mersului, care spune cât de bine înfipte sunt ele în lume. Vrea să fie cu ființe din astea bine înfipte, care se zbat în pat când încerci să te urci pe ele, dar în același timp.. Da.. O parte dintre cele care coboară vin spre el, poate o să existe contact vizual, poate va simți magnetismul lor pe piele.
Și dacă le-ar opri ce le-ar putea spune. Cum să le facă să ridice ochii din telefon și să-și scoată măcar o cască. Ăă, cred că ascultăm fix aceeași piesă, nu știu, m-am uitat la cum te bâțâiai pe ritm, așa mi-am dat seama. Pe bune. Își imaginează tot felul de scenarii din astea indie, lame. Dar niciodată nu poate să fabrice mai mult de două-trei schimburi de replici. Se oprește și în mintea lui se derulează imagini blurry, suprapuse: softporn, o vară nesfârșită, culori pastelate, nori din vată de zahăr, neoane roz, întregul spectru de imagini și situații ce aparțin unui domeniu de retardare emoțională, care atrage mereu după sine o exacerbare a senzualității. Se gândește că ar putea fi ele înghesuite cumva, împinse spre colțul încăperii și odată ajunși acolo ar trebui doar să se încline ușor spre corpul râvnit, iar acesta l-ar urma, atras irezistibil și amândoi s-ar scurge pe canapea, savurând din când în când băuturi reci, vag înțepătoare. Nu vrea ceva care să-i solicite prea mult intelectul. Pe fosta lui o excitau discuțiile intelectuale, teoriile, voia să-și disece împreună cu cineva angst-ul existențial, avea nevoie ca acel cineva să facă un pic de lumină în incertitudinile ei. Căcat. Avea și el destule.
Metroul intră în stație. Se urcă ultimul, nu-i place să se înghesuie. Să fie toți călătorii care așteaptă niște super pizde și tot nu s-ar înghesui. Nu-i stilul lui. Se așază în fața tipei pe care o vrea și absoarbe detalii. De data asta e o blondă cu o fustă scurtă de blugi. Se vede că are un pic de celulită, în locul în care carnea e teșită și se revarsă un pic peste marginea banchetei. Și buza de sus, care se termină într-un unghi foarte curios, ceva ce îi aduce aminte de buldogi, dar și de negrese. Și sprâncele alea arcuite aiurea, mamă ce frumos, semne prevestitoare ale unor nevroze banale, plasate într-un viitor îndepărtat, în care nu s-a investit și nici nu se va investi vreodată măcar un strop de simț artistic. Cizme și o lălăială senzuală în gesturi. Își dorește să fie strivit. Relația cu ea a fost o povară dulce, o pară mălăiață supradimensionată care îți cade în poală, trezindu-te din somnul de după-amiază. Atâta iubire pe de-a moaca nu putea duce. Nu reușea să traducă la nivel emoțional nimic din ce se întâmpla între ei. Fizic, simțea o dorință nestăpânită de a face sex, un preaplin de energie cu care nu știa ce să facă. Dorea să se descotorosească cât mai repede de energia asta. Investea în pornografie, în discuții nesfârșite cu sirene de pe mările virtuale, la fel de fucked-up ca și el. Nu se întâmpla nimic, erau discuții vagi, unde fiecare lupta să pară cât mai smart și mai imprevizibil, era o frică de plictiseală care îi făcea pe toți să meargă înainte. Nu așteptau ca plictiseala să se nască în propria relație, luptau împotriva ei pe alte fronturi, cu alte persoane. Totul era o mare aluzie, care nu se materializa niciodată și asta excita ambele părți la maxim. Fiecare melodie avea mesaj, articolele interesante, vag științifice erau interesante pentru că fiecare conținea câte o frază sau o schemă care spunea: e menit să fiți împreună. O băloșeală din asta cu sincronicități la mâna a doua, ceva care să-ți facă inima să tresalte, doar așa, de distracție. Psychobitches erau la greu. Unele sunt pe aici, mișunând la suprafață, unde tocmai a urcat. Poate că le știe pe zerovirgulăzerozerounulasută dintre ele. Dacă s-ar întâmpla să se întâlnească cu una chiar acum și ar opri-o ca să-i spună, băi, nu mă recunoști, sunt atât de horny chiar acum, hai să mergem undeva să ne futem, tipa ar lua-o la goană, chiar dacă trebuie să presupunem că se cunosc de destul de mult timp, că au devenit, într-un fel, intimi. Cam asta ar fi pe scurt schema ultimelor eșecuri în domeniu. Pur și simplu n-a avut răbdare să construiască romantism, o bază emoțională solidă, cum spun ele. Făcea avansuri și glumițe cu tentă (odată s-a dus în nu știu ce oraș din Transilvania, Sibiu sau Sighișoara parcă, să se întâlnească cu o literată și tipa, când a văzut ditamai rucsacul pe care îl căra în spate, l-a întrebat ce ai acolo? la care el a răspuns, prezervative). Normal că tipele se speriau sau se oripilau și îi dădeau cu flitul înainte ca ceva să apuce să se materializeze.
Dă-le dracului pe toate. Se simte trădat, umilit, îi vine să dea foc lumii și să fută tot. Uite-o pe pisi asta. Îi va smulge telefonul și-l va zvârli în stradă. Apoi îi va goli poșeta și o să calce totul în picioare fără să se uite. Îi va șterge de asfalt boticul umed. Botul va deveni un biscuite plin de bobițe cenușii de praf și pietriș din ăla fin în care se spală vrăbiile. Iar dintre felii va curge spumă, salivă cu bulbuci. O să-i smulgă din picioare tocurile cui și o să i le înfigă direct între picioare, urmărind cum se întinde materialul sintetic și lucios, până când cedează și tocul se repede pe lângă dantela roz a chiloțeilor alunecați puțin într-o parte. Cică s-a simțit ignorată. Simțea că nu-i acordă suficientă atenție. Repetă de multe ori în gând, nu i-am acordat suficientă atenție, nu i-am acordat suficientă atenție, încercând să identifice momentele când ar fi trebuit să facă mai mult, să-și dea silința. Nu reușește. Dar măcar efortul ăsta îl distrage de la filmele violente pe care și le face. Știe că nu e corect, dar nu mai știe exact ce anume: ce i se întâmplă sau faptul că a ignorat-o. O voce îi spune să lase lucrurile să se amestece, shake it all up.
Bine, știa și el vag unde e problema, doar că o definea în alți termeni. Era clar că imaginația lui în ceea ce o privește începuse să scârțâie, tot ce mai putea să construiască în jurul ei ar fi putut fi redat cu ușurință de un sculptor în legume. Își dă seama că îi e un pic foame. Mai sunt vreo două străzi până la fast-food-ul de unde obișnuia să-și cumpere șaorma când ieșea de la club.
Același fast-food unde s-a întâlnit ieri cu prietena fostei lui. De ce o fi ales locul ăsta, nici el nu știe exact. Poate că voia s-o îmblânzească pe tipa asta cam office, s-o așeze într-un mediu care ei nu-i este familiar, poate că îi era puțin teamă de ea și de ceea ce avea să urmeze așa că avea nevoie de un mediu din ăsta basic, nesofisticat.
Își aranja constant lucrurile pe masă. Pachetul de țigări în linie cu sticla de ketchup. Bricheta cromată, cu două pietricele colorate deasupra. Telefonul în linie cu ele, la o distanță de câțiva centimetri. Apoi strica ordinea luând ceva, crea un haos aparent, apoi mâinile ei cu degete cam groase, cu unghiile roșii se apucau să rearanjeze obiectele într-o altă configurație. Prietena fostei e o tipă care se îmbracă office, s-au întâlnit de câteva ori toți trei în oraș. Are gesturi ușor teatrale, care se termină cam brusc, umbrite de o urmă de autoritate acră. Și la fel se comportă și restul trupului. Își scoate sânii în față să fie admirați, apoi se retrage, își trece palma cu gesturi repezi peste sacouaș, de parcă ar fi descoperit o urmă de cretă lăsată de croitor, nesimțitul s-a gândit la o croială mai îndrăzneață, mai sexy, dar ea i-a tăiat-o scurt. Nu și-a luat nimic de mâncare, doar o cola dietetică. El molfăia la o șaorma mică, gata să se reverse în toate părțile.
– Nu arăți prea bine..
– Deși mănânc, după cum vezi.
– Ei, hai , știi doar că nu la asta mă refer.
Ce naiba, încearcă să fie prietenoasă?
– Și-a găsit deja vreun tip?
– Nu sunt în măsură să-ți spun. N-am venit ca să…
– Să-mi împărtășești secretele ei.
– Nu, am venit ca să-ți dau ceva.
– Mamă, un mesaj important.
– E în continuare supărată pe tine, să știi.
– Știu.
Există întotdeauna câte o tipă din asta dispusă să facă pe avocata. Să reprezinte cu mărinimie partea vătămată. În siajul fiecărei despărțiri apăreau genul ăsta de agente nemiloase. Ar trebui să se coaguleze în jurul unei asociații. Nu reușea să înțeleagă de ce a ales-o pe ea. Nu erau chiar așa bune prietene. Se știau din copilărie și probabil își făcuseră un ritual din a-și povesti toate nimicurile. Pur și simplu s-a nimerit să fie ea.
– Nu e niciun mesaj. E un obiect.
A scos din poșetă o mică broască țestoasă verde, sculptată în piatră.
– A, chinezăria asta. Ok.
– Mersi..
N-au mai stat mult. Ea s-a cărat la o ședință la bancă. A detestat dintotdeauna băncile și pe cei care lucrează acolo. S-a dus la baie să se spele pe mâini, șervețele nu fuseseră suficiente. Își simțea degetele lipicioase. Când s-a uitat în oglindă, a descoperit că avea o pată de sos pe tricou. Îi era rușine, dar și milă de el însuși. Ar fi putut să-mi spună ceva de genul, vezi că te-ai pătat. Îi și auzea vocea, înmuiată dintr-o dată de instinctul ei matern. Instinctul ei matern?
Îi făcuse cadou broasca de ziua lui, anul trecut, când încă mai credea că el va fi în stare să se mobilizeze. Broasca sporea tenacitatea individului care o deținea sau cam așa ceva. Cu alte cuvinte, să nu se mai descurajeze așa de ușor în privința jobului. Să trimită în continuare CV-uri. Dacă perseverează, la un moment dat se va întâmpla. În drum spre casă a tot învârtit broasca în mâna vârâtă în buzunar. Afară era cald. Broasca a început să devină lunecoasă. Pentru o fracțiune de secundă, în fața ochilor i-a apărut imaginea broaștei țestoase înecate în spermă. A zâmbit la gândul că ar putea să ejaculeze pe chestia aia.
Broasca a ajuns la coșul de gunoi și ziua lui la fel.
Se pare că ziua nu va fi cu nimic diferită de cele din urmă. Se duce la fast-food și își ia o șaorma. Tipul nu-l mai întreabă nimic, știe exact ce ingrediente să-i pună. Poate de aia am perioada asta futută, pentru că mănânc mereu din același loc și absorb energia negativă din carnea de pui și asta îmi degradează culoarea la aură, îmi deranjează karma și stomacul.
Îl salută pe șaormar cu buzele strânse, flutură vag cu mâna în semn de salut. Se așază în mica piațetă de peste stradă. Cineva a montat un furtun albastru pe țumburucul țâșnitoarei, instalația deservește probabil florăria din apropiere. O sculă bleagă, îi trece prin cap. Soarele scoate în relief lucruri pe care preferă să le ignore. Țâțe lăsate de precupeață, cururi dizgrațioase, varice. Erorile, rebuturile pe care trebuie să le evite. Ora prânzului a trecut, în stomac se adună o aciditate rea, gazele de eșapament stăruie, amestecate cu aerul fierbinte, ștergând marginile obiectelor. Nu mai e nimic care ar merita văzut, vânat, urmărit. Apatia i-a răpit acuitatea vizuală, își dă seama că nu se simte bine în tricoul ăsta, e prea gros pentru vremea de afară, e prea larg la gât, alunecă într-o parte, îl face să-și simtă umerii și mai înguști decât sunt. Poate că trebuia să-și ia cămașa de in. Eșuează în lamentări. Se hotărăște s-o taie acasă. Mai are câteva filme descărcate pe care nu le-a văzut, niște comedii ușurele, nimic despre sensul vieții în seara asta.
După două filme regizate de Linklater, nu seria Before Sunrise, Before Sunset, alea-s pentru pizde romantice, urmate de o labă plicticoasă de vară, se hotărește să iasă în club. L-I-V-I-N-G, cum accentua unul dintre personajele cool, asta îi lipsea. Va băga rapid două-trei beri și o sută de votcă, suficient cât să trezească Übermensch-ul din interior. Va acționa într-o manieră falică. Succes garantat.
Energizantul îl face mai degrabă neliniștit, nu se simte în apele lui aici. Nu s-a dus în clubul unde mergea pe când era cuplat cu ea, de frică să nu dea peste prieteni. N-avea niciun chef să se explice, să țipe ca să se facă auzit, gesticulând energic. Deși poate că asta ar fi adus un soi de eliberare. Să urli ca nebunul: m-a părăsit, dă-o în pula mea. Și fix atunci să apară și ea din spate, radioasă, bine mersi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Se duce până la bar să comande două beri și suta de votcă și să se care cu ele înapoi pe canapeaua lui. În fața lui, două tipe, una în colanți imitație de piele și tocuri, se lasă când pe un picior, când pe altul și îi explică ceva celeilalte tipe, în blugi tăiați la genunchi și sub cur. Le lucesc buzele și ochii. Tipa în blugi râde, îi tremură corpul, întors în semiprofil. Țâțe care face botic. Își imaginează cum își întinde mâna și le prinde de mijloc, se strecoară între ele, punând capăt conversației, foarte sigur pe el. Mneah, are cercei-inel cât fața, iar cealaltă are o poșetă de piți. Plus că e sigur că i-ar tremura mâinile ca naiba imediat ce le-ar scoate din buzunar. Ar trece printre ele ca un bou la coridă, ele s-ar da la o parte ușor iritate și și-ar continua conversația. Cât de prost informat și naiv eram în adolescență, credeam că taurina se extrage din spermă de taur. Anyway, nu-s obosit, n-am tras de fiare sau ceva, nici n-am dansat până la epuizare. N-a fost o idee prea bună energizantul ăsta.
Se întoarce cu berile și votca la masă. Le aranjează într-un grup compact, un castel de silicați, gata să se topească sub acțiunea poftei de a bea. Dă gata votca și o bere. Sticla plină pare stingheră acum, despărțită de celelalte două recipiente goale, împinse într-un colț al mesei. Se întoarce la bar, să facă plinul. Și după încă o sută de votcă dată rapid pe gât, castelul lui de nisip e năpădit de muște imaginare, un bâzâit enervant, sub care se ascunde o grămadă mare de rahat. N-o să vină nimeni aici în afară de debarasatoare șleampete, cu șorțuri negre, umede, ducând tăvi mari de plastic pline de sticle, pahare și scrumiere. În jurul meselor dansează tipe, așa cum au văzut la televizor, sus în balcon o tipă se mișcă robotic, se crede sora Millei Jovovich probabil, o extraterestră șmecheră, supradotată, într-o lume inundată de ceață artificială și gadgeturi. Tipii dansează în jurul animatoarelor cocoțate pe niște platforme în formă de cub. Pielea lor e lucioasă, membrele se mișcă asemenea unor pistoane prin aer, o mare mașinărie de crom și lumini stroboscopice rulează silențios. Privirea i se întoarce la grămada lui de rahat, la bâzâitul subliminal al propriilor simțuri amorțite, la amețeala care începe să preia controlul. Act in a phallic fashion, îi spune o voce, singura care a mai rămas. Celălalte s-au cărat la somn.
Se ridică și se îndreaptă clătinându-se spre platforma cea mai apropiată. Își face loc și se postează în fața cubului care îi ajunge până la piept. Se simte ca într-o toaletă publică, între fiecare cabină e câte o platformă din asta, pizdele dansează în stânga și-n dreapta, scoți pula și începi să te masturbezi. Ea își coboară fundul, când cu fața, când cu spatele, pantalonașii ei de piele se mulează pe pubis și pe cur și nu nicio cusătură acolo, probabil e croit altfel. Face piruete, împinge în lături cu mâinile ziduri imaginare. Zidurile dintre el și ea.
Se împinge în sus și pune un genunchi sus. De acum nu mai există întoarcere. Fă cu mâna celor de pe țărm. Ciusi, fraierilor. Banchiza e destul de instabilă, dar se îndepărtează cu o viteză constantă de mulțime, propulsat de un motor silențios. E un soare polar și chiar în fața lui o siluetă roșu-întunecat pulsează în contralumină, straturi sintetice emanând o căldură animalică, așteptându-l. Se lipește. Bazinul ei se zbate, mișcările pentru care a fost instruită și plătită devin aproape imposibile din cauza obstacolului uman. Nu-i mai pasă de nimic, vede în sfârșit printre fulgere stroboscopice și tunete, zilele senine care îl așteaptă de-acum. Simte o durere ascuțită în vintre, ca și cum cineva i-ar smulge ceva de acolo. Cade peste margine, izbește cu umărul și coastele o masă, sticlele se răstoarnă și se sparg. Lumea sare în lături. Cineva țipă, în gura mă-tii de tâmpit. Alte voci i se alătură, tonul e același, dar cuvintele se sparg, înainte să ajungă la el. Vrea să se ridice și să-și ceară scuze, dar nu mai apucă. E luat de guler de doi zdrahoni și dus undeva în spatele tejghelei.
E lăsat acolo, pe un taburet instabil. Doi chelneri trec ducând niște lăzi, îi aruncă priviri perplexe, dar lui nu-i mai pasă. După un timp, în încăpere intră un manager sau așa ceva, îi spune că trebuie să plătească ce-a spart. Nicio problemă, șefu. Îl vede doar de la gât în jos, cravata de un albastru electric și cămașa. N-are putere și nici chef să ridice capul și să aducă fața omului în raza vizuală. Tipul ia banii și îi mai spune ceva, ca o concluzie, în fine, nu-i pasă. Unul dintre zdrahoni se întoarce și îi ia de o aripă. Se întorc în club pe o ușă lăturalnică, pe care nici n-o observase. Nu-l mai ține, dar îl simte în spatele lui. Se îndreaptă spre ieșire, ce altceva ar putea să facă. Când trece pragul, realizează că e o altă ieșire, pe care n-o știa, probabil ieșirea din spate. Simte o teamă vagă.
– Ai fost grozav, prietene.
Face un efort să ridice privirea, cu toate că nu e sigur dacă e indicat acum. Tipul e cam de-o vârstă cu el, nu poate să aibă mai mult de treizeci, dar se uită la el ca un tătic dezamăgit sau așa ceva.
– Hai, tai-o de aici.
Ușa de sticlă se închide încet în urma lui, silueta îi e înghițită de întuneric. Rămâne doar reflexia lui spartă, trunchiată, în decupaje de lumină pală, aruncate de stâlpii de iluminat public. Dar bâzâitul ăla a încetat și n-o să se mai întoarcă o vreme, iar aerul nopții e răcoros.

Golden retriever

 

Când te uiți la el cum aleargă prin camera de zi îți dai seama că n-are nimic de-a face cu radiestezia, cutia radionică și alte prostii new-age menite să-ți îmbunătățească viața. Dar în capul meu va fi mereu asociat cu un bumerang de aur care te vindecă de toate bolile, te ajută să ai gânduri benefice și îndepărtează confuzia.

Nu era singurul pretext care mă scutea de conversații inutile sau plictisitoare. Mai era și muzica. Un laptop ar fi fost de preferat, dar e bun și un dvd player conectat la plasmă, dotat cu telecomandă. Dacă la petrecere sunt și animale de companie sau copii, e perfect. Și, slavă domnului, sunt din ce în ce mai mulți copii și din ce în ce mai multe animale.

Cel mai bine e să nu ajungi nici primul, nici ultimul la chef. Să te strecori printre ceilalți fără să atragi prea mult atenția. În seara aia, Teo și prietenul ei, Gusti, erau deja acolo. Teo e manager la o librărie profitabilă din centru. Ne cunoscuserăm cu puțin timp în urmă, când banii puși la ciorap se terminaseră și căutam fără prea mare convingere un loc de muncă. Eram în Control și veniseră și ei pe acolo, am aflat că erau foști colegi de facultate cu Dan. Teo mi-a zis să-i trimit un CV și se rezolvă. N-am reușit să înțeleg nici până azi de ce a făcut-o, chiar nu se vede pe fața omului că de fapt nu vrea un job, că este împins de circumstanțe? Și nu eram singurul pe care l-a băgat în pâine. Mai erau și Dan și alții. Aș fi vrut să știu de ce făcea chestia asta. Îi eram pur și simplu simpatici sau era în natura ei să îi ajute pe cei aflați în suferință? Mai exista o variantă. Avea nevoie de prieteni. Studiile sociologice spun că până termini facultatea, numărul oamenilor din anturaj atinge un maxim, era parcă vorba de un număr compus din trei cifre. Am vreo trei sute de numere de telefon în agendă, dar cred că pe mai mult de jumătate dintre ele le-am folosit ultima oară înainte să apăs pe adăugați contact nou. Între mine și Miruna e hotline, cred că ne sunăm de minim cinci ori pe zi, dar în afară de ea nu mai e nimeni. Mă mai sună părinții, o dată pe săptămână.

Am făcut cu mâna din pragul ușii și m-am retras, ca să uite de mine pe moment. Miruna a intrat în living, au luat-o la întrebări, le auzeam vocile și râsetele de pe hol. Mă simt confortabil făcând asta. Să trimit un sol care să vorbească în locul meu. Eu aș da din umeri sau m-aș bâlbâi. Fac același lucru de câteva luni, n-am nimic de povestit. Câteodată, în timpul programului, am viziuni. Plutesc deasupra unei pajiști verzi, pe sub nori puri și denși, cerul e albastru și cineva mă ține de mână. E o mână atât de gingașă și de caldă, că mă emoționez.

De pe hol am ieșit un pic pe terasă, terenul de sport al școlii de vis-a-vis era pustiu. M-am gândit că mi-ar plăcea să fiu prof de sport la școala aia să strig și un și doi și trei, hai, pas alergător. Ce simplu ar fi. Stai toată ziua cu fluierul în gură și observi cum se dezvoltă fetițele din clasa a șasea.

În living era muzică și se formaseră deja grupulețe. Soția pictorului și Ana se conversau lângă masa cu mâncare. Gusti stătea în picioare și naviga cu telecomanda prin încrengătura de foldere de pe hardul extern conectat la plasmă. Mădă și Cristina erau pe canapea, întoarse aproape complet una spre cealaltă, iar Teo stătea pe un fotoliu, sprijinită cu cotul de canapeaua pe care stăteau Mădă și Cristina. Cele două fete ale pictorului alergau de colo-colo, săreau, se bâțâiau pe muzică. Pictorul și cu Dan, sărbătoritul, erau probabil în bucătărie.

Mi-am pus o grămadă de mâncare pe farfuria de unică folosință. Erau trei feluri de salate, deci multe ingrediente pe care voi putea să mă prefac că le examinez împingându-le încolo și încoace cu furculița. În colțul încăperii, aproape de locul în care se postase Gusti, era un scaun vechi, stil Ludovic al XIV-lea, cu picioarele în x, cu capete de leu sculptate pe mânere. Vizasem acel loc de când am băgat capul pe ușă ca să-i salut pe oameni. Gusti e genul de om care dispune de o memorie de invidiat, a terminat istoria artei și o știe cap-coadă. Cel mai mult îi place antichitatea. Seamănă la figură cu un senator roman. Chiar dacă ai fi super-doxă, tot ar fi greu să-l contrazici, pentru că are o voce foarte puternică. Mie genul ăsta de oameni mi se par absolut inofensivi. Forța și siguranța cu care își emit părerile crează un vid în jur. Foarte puțini îndrăznesc să se ia la trântă cu ei. Pentru ceilalți, sunt o sursă de informații și curiozități. Poți să stai liniștit în umbra lor, nu trebuie decât să aprobi din când în când. Nici prin cap nu-mi trecea să mă lansez într-o discuție cu el. Complexul meu de inferioritate se agravase în ultimul timp, aveam impresia că dacă aș avea ghinionul să discut cu Gusti, ar trebui să-l pun pe pauză după fiecare frază și să caut repede pe google termeni și nume care nu-mi sunt familiare, apoi să-mi scriu pe o foaie de hârtie răspunsul și să-l învăț pe de rost. Abia apoi să-i dau play.

Locul în care m-am așezat mi se părea perfect. Gusti ar fi trebuit să facă un efort prea mare ca să mă bage în seamă. Eram prea aproape de el. Un tip atât de vocal are nevoie de spațiu ca să se desfășoare. Ar fi trebuit să se întoarcă și să ia distanță, de exemplu să se așeze într-unul din fotoliile de lângă culoarul de trecere dintre living și bucătărie. Plus că de acolo vedeam și canapeau fetelor. Mădă era îmbrăcată într-o rochie de lână și zâmbea în gol ca un sfinx, iar Cristina purta niște egări negri. Vorbeau despre ultimul tip cu care ieșea Cristina, un tip care o enerva și nu era prea sigură ce să facă. Mădă își trecea mâna prin șuvițele de la ceafă, care îi cădeau pe umeri când îi scăpau printre degete. Mă fascina fruntea ei ușor bombată și pielea de la tâmple, aproape translucidă, traversată de vene, nici prea la suprafață, nici prea în adâncime. Îmi închipuiam că dacă i-aș spune ceva frumos, tâmplele și fruntea i-ar deveni incandescente. Ceva frumos și liniștitor.

– E un imbecil și jumătate, pisi. Îmi zice hai să ieșim și pe urmă se face că plouă.

– Trimite-l undeva la întâlnire și tu nu te du. Să vezi atunci implicare.

                Separam boabele de porumb din salata de ton, îmi propusesem să nu mă opresc până nu le separ pe toate. M-am gândit că seamănă cu niște dinți galbeni, rotunjiți de o freză foarte fină. Pe cele care aveau o gaură pe partea ce se îmbina cu știuletele sau erau prea moi nu le puneam în grămăjoară, ci le înfigeam într-unul din dinții furculiței și le înghițeam.

            Câinele alerga de la un grupuleț la celălalt, cerșea atenție. Cineva l-a felicitat pentru zgărdița lui roșie. O pereche de mâini l-au ridicat pe labele din spate, l-au giugiulit un pic, un cap mare s-a coborât la nivelul lui și i s-a uitat direct în ochi, de parcă ar fi vrut să-i comunice ceva important, dar nu s-a întâmplat nimic, câinele s-a îndreptat spre un picior lucios, în ștrampi, care se bâțâia la câțiva centimetri de podea. Teoretic, știa deja să pozeze și să se dea în spectacol. La două luni, făcea totul cu o anumită doză de stângăcie, dar învăța foarte repede să integreze și stângăcia în arsenal. Teoretic, era în stare să te distreze până la ultima suflare. Teoretic, dacă știai cum să-l chemi, se întorcea la tine.

            Votca sclipea fascinant în păhărelul înalt. Sticla era subțire, simțeam că fac experimente în laboratorul de chimie. Țineam păhărelul cu două degete, totul era foarte precis, îmi lipsea doar halatul alb. Îmi voi construi un renume, diplomele vor umple pereții. În sănătatea ta, doctore. Simțeam deja cum mă încălzește puterea pe dinăuntru, îmi mângâie vintrele ca o amantă nevăzută.

            Gusti renunțase la a face pe dj-ul, aveam loc să mă desfășor. În față era masa cu băuturi, în stânga ecranul. Într-o mână țineam telecomanda, în cealaltă paharul. O să-i fac să danseze. Dominam ringul din spatele pupitrului. Imediat ce muzica va inunda boxele, cei de la masa 4, acum extrem de gălăgioși și neatenți se vor ridica hipnotizați. Cei de la masa 3 vor rezista maxim douăzeci de secunde pe poziții. Acum publicul meu virtual este încă departe, fiecare în barca lui, dar muzica îi va face să se rotească în jurul meu. The Hives – Hate to Say I Told You So. Fetele au ridicat mâinile în aer, soția pictorului s-a uitat în direcția mea. De-acum totul era o chestiune de câteva secunde.

            – Stai să ne simțim și noi ca pe vremea liceului.

            – Ok.

            În fața mea stătea Teo, cu mâna întinsă. Mă blocasem complet. I-am dat telecomanda. În boxe s-au auzit primele acorduri ale piesei 12:51 de la The Strokes. Teo a început să se bâțâie în fusta ei înflorată, puțin cam strâmtă, dar toată exaltarea ei n-a durat mai mult de câteva secunde. Picioarele o purtau din inerție spre fotoliu, ca după cursa de 100 de metri, atât de mare îi fusese avântul. Cam cât îți ia să dai peste gât un păhărel de votcă, nu s-a întâmplat nimic. Apoi fetele s-au ridicat de pe canapea și au început să danseze ținându-se de mâini. Wtf? Care e diferența dintre 12:51 și Hate to Say I Told You So?

            Am plecat în căutarea berii. În dormitorul lui Dan, care părea mai degrabă dormitorul Anei, prietena lui, din cauza cuierului, a perdelelor și a cuverturii de pat feminine, fetele pictorului găsiseră cutia ei cu bijuterii și probau inele și brățări. Dan stătea la masa din bucătărie și fuma. Își întinsese picioarele în față, aproape că atingea dulapul cu tălpile. Pictorul era și el acolo, dar el ocupa spațiul din bucătărie cu sfială. Mi-am adus aminte de unul dintre tablourile lui. Un om învelit într-un fel de robă pământie, apăsat de o tristețe metafizică stătea chircit într-o casă care abia-l încăpea, schițată doar din linii. M-am gândit că ar fi o chestie să mă împrietenesc cu el. Și peste ceva timp o să mă picteze. O să fiu un personaj pierdut pe un câmp pustiu, bătătorit, cu fața pe jumătate îngropată în pământ, de nerecunoscut, scursă într-o pată de păcură. Hai să mă duc până la ei, dacă tot m-au văzut.

– Ce faci, omule? m-a întrebat Dan și și-a lăsat ambele mâini pe umerii mei. Cred că așa făceau frații din poveste când se reîntâlneau la răscrucea de drumuri la care s-au despărțit cu mulți ani în urmă.

– Ce să fac…

Aș fi vrut să-l întreb ceva, nu știu exact ce sau să transmit căldură instantaneu și el să perceapă asta imediat, dar în același timp simțeam că mi-e jenă și că n-am niciun chef. Ce prostie. 

– E party dincolo?

– Fetele au început să danseze.

– Da? Păi hai că termin țigara și vin și eu.

– Ok.

Și așa o să fie toată noaptea, vor ocupa fiecare loc prin rotație, n-o să am nici măcar o clipă de liniște. Câinele dormea în cutia lui, pe hol. Un ghem de blană care se umfla și se dezumfla ritmic. Am ocolit cutia și m-am dus țintă la frigider. M-am gândit că poate ar fi fost mai distractiv dacă stăteam în frigider și împărțeam beri invitaților. Sau dacă urcam în pod, iar de acolo pe acoperiș și deranjam antena pensionarilor care stăteau la parter. Mă vedeam sărind gardul școlii și alergând pe terenul de sport cufundat în beznă, așa cum un fost coleg de liceu a ieșit din casă și a început să alerge în jurul copacilor din livadă pentru că se îmbătase foarte tare. Ce fază mișto a fost. Ne uitam la el prin geamul de la bucătărie și râdeam. Sau poate dacă ar tăcea toți dracului din gură și m-ar asculta, le-aș povesti faza cu câinele. Cutia radionică, haha. Ce prostie. Golden retriever. Am dat cu piciorul în cutia în care dormea câinele și m-am întors în living. Parcă navigam printre aisberguri, nu voiam să mă ating de nimeni.

Fetița mai mică a pictorului n-avea stare. Venea până la mine în fugă, îmi arăta mâna. Purta un inel cu piatră verde care îi acoperea trei degete. Maică-sa venea după ea, să-i ia inelul, dar nu era foarte convinsă, se distra și ea. Ilinca fugea înapoi în cameră, lua un alt inel și se întorcea la mine. Lângă scaunul meu mai era un scaun, exact la fel. Ilinca a reușit cumva să se strecoare în spațiul dintre cele două scaune și acum se balansa ținându-se de mânere. Țineam brațele în jurul ei, ca un cordon de protecție. Și-a pierdut de câteva ori echilibrul și de fiecare dată am prins-o când mai avea doar un pic și se lovea cu capul de mânerul scaunului. Maică-sa o certa din celălalt colț al camerei.

– Hai că te țin.

– Veau să sai!

– Sari!

– Băi, băi! Ușor, că te lovești! Alte cuvinte nu găsisem.

– Ilinca, stai cuminte că-l chem pe tati!

Când auzea vocea maică-sii, cobora de pe scaun, îl ocolea o dată, apoi se urca iar. Mă gândeam că la un moment dat îmi va fi recunoscătoare. Că într-un fel sau altul, va ține minte seara asta și grija pe care i-am purtat-o și cucuiele de care am scutit-o. Dar ea nici nu era conștientă de prezența mea. Cu toate astea, mă simțeam bine. Eram în spațiul ei vital. Nu-mi ascundea absolut nimic. Eram martor la spectacolul vieții ei. Nu exista niciun fel de tehnică de comunicare între noi. Exact așa s-ar fi comportat și dacă n-aș fi fost de față. Cu un adult nu poți să faci chestia asta. E nevoie de o tonă de încredere de ambele părți. Am fi putut să ne legănăm așa la nesfârșit, dar deja simțeam că o să-mi pierd echilibrul ca un fraier, pe mine n-o să mă prindă nimeni.

Apoi a ajuns și Ovidiu la party. Ultima fază de care îmi amintesc clar e când și-a băgat el capul pe ușă și le-a salutat pe fete. Parcă a vorbit ceva cu Cristina. Avea papion. Cineva a tras un scaun. S-a făcut liniște, nu mai scârțâia nici podeaua. Doar se auzea cum gurile suflă fum de țigară. În cap îmi reverberau sunete metalice, subțiri, un ritm vioi încerca să imprime voioșie, dar nu reușea. Am văzut niște încălțări mici, și o rochiță cu multe floricele. Cineva îmi făcea cu mâna și își băga capul ca într-o scorbură ca să-mi vadă fața. Pa, pa, Ilinca. S-au auzit strigături. Să-mi bag pula, cântecele moldovenești sunt cele mai faine, cureaua lată, casă, foaie verde, mândra mea, toți pluteau într-un glob de sticlă care se îndepărta încet.

S-a rupt filmul. Când l-au lipit, toată lumea stătea în bucătărie și vorbea despre câinele care se trezise și făcuse pipi pe picioarele lui Gusti. Ana tot venea și pleca cu o cârpă, era fum, mă simțeam în continuare rău.

– Și e câine de vânătoare, nu? Golden retriever.

– Da. Era dresat să aducă rațele împușcate.

– Și aici la oraș ce face?

– Se joacă cu o minge de plastic și se pișă pe picioarele musafirilor.

– Mai trebuie să stea în casă până la primăvară și pe urmă o să se învețe să facă afară.

– Prefer pisicile. Alea măcar știu să facă la cutie și nici nu-ți umplu de bale toată casa.

– Câinele ăsta e mai deștept decât voi toți!

– Câinele ăsta e mai deștept decât voi toți la un loc!

 

– Și râdeau toți de mine?

            – Ei, nu chiar…

            – Am zis eu că e mai deștept decât toți la un loc?… Doamne, ce penibil.

            – Acum să nu începi să-ți ceri iertare de la toată lumea, cum faci de obicei.

            – Ce-or să creadă acum despre mine Gusti și Teo?

            – Ești paranoic.

            – Dar chiar că e tare simpatic câinele ăsta. N-ai cum să te superi pe el nici dacă ți se pișă pe picior.

            – Ți-am povestit ce trip am avut când a venit Teo cu ideea să-i cumpărăm un pui de golden retriever de ziua lui?

            – Nu.

            – A fost în ziua aia când m-am dus să semnez contractul. Trebuia să ajung la ei la birou la prima oră. Și cu o seară înainte mă cam spărsesem. Nu înțelegeam nimic când am ajuns acolo… Era un tip la intrare care mi-a cerut buletinul. Mi l-a luat și i l-a dat unei tipe care l-a trecut într-un registru sau ceva de genu. Am urcat la etajul doi și am întrebat de Teo. M-a invitat secretara în sala de ședințe și m-a întrebat dacă vreau ceva de băut. O apă, un suculeț. Mi-am făcut curaj și am întrebat-o dacă poate să-mi aducă o cafea. La vreo cinci minute după ce mi-a adus-o, a venit Teo, îmbrăcată la patru ace. Mi-a pus în față contractul în două exemplare, mi-a zis să citesc atent.. În timp ce-l citeam, îmi mai spunea o grămadă de chestii despre job. Am uitat și de cafea. Când mi-am aduc aminte, era deja rece, plus că mi-era teamă că o să observe că îmi tremura mâna, așa că n-am băut decât vreo două înghițituri și-am zis că-mi bag picioarele, îmi fac una strong acasă. Nu știu cum am reușit să pun și eu câteva întrebări inteligente…

            – Vai de capul tău.

            – Așa, și abia trec de momentul de maximă tensiune, abia are timp cerneala să se usuce pe hârtie, vorba aia, că mă întreabă Teo, măi, ce-i luăm până la urmă lui Dan de ziua lui. Îi zic că eu și cu tine ne-am gândit să-i luăm un Dixit și o întreb dacă nu vor să pună și ei bani, să luăm împreună. Ea strâmbă din nas, dar așa, la modul finuț, și zice că a vorbit cu Dan și că din câte a înțeles ea, Dan își dorește un golden retriever.

            – Păi ziceai tu că ea a fost cu ideea. Mi-ai zis de atunci.

            – Da. Stai să vezi. Și mă întreabă pe mine dacă știu cam cât o fi. Eu habar n-aveam ce-i aia golden retriever, dar ce naiba, doar nu era să mă dau de gol, să vadă Teo cu ce incult are de-a face. În capul meu, golden retriever era ceva între coperta unei cărți new age, cutia radionică, un device din ăsta pe care ți-l pui în cameră și îți restabilește echilibrul mental și fizic, ceva cu vibrații foarte înalte, ca un bumerang de aur dezgropat la mama naibii, folosit de populația indigenă pentru a atrage grația divină, ceva ca un instrument magic care te apără de toate belelele. Deci Dan a început să creadă în chestiile astea new-age? O fi bolnav sau ce? Am mai băut un pic din cafeaua aia rece ca să mai trag de timp și m-am gândit. Băi, cât poate să fie device-ul ăsta? Sigur e mai scump decât Dixit-ul. Mai ales că e golden. E cel mai bun de pe piață. Cât să zic? Vreo trei, patru sute de lei? Nu, e mult mai mult, zice ea. Eu m-am speriat. Mamă, își dă seama că habar n-am. Am dat din umeri, am plusat, dar așa, cu jumătate de gură. Teo a zis că e mai mult, că nu știe nici ea sigur, dar ăștia care au pedigri au preț aproape dublu. Atunci mi-a picat fisa și am devenit dintr-o dată foarte implicat. Da, da, sigur, îi zic și Mirunei, sunt sigur că o să-i placă ideea, o să ne uităm pe net ce oferte găsim, o să dăm telefoane, vă anunțăm și pe voi, ținem legătura pe facebook, sigur că da, nu-ți face griji, adunăm banii de la ceilalți, cred că pictorului îi va plăcea foarte mult ideea, da, așa e, dacă împarți la numărul invitaților, e chiar avantajos.

            – O, Doamne, tu chiar nu știai ce-i aia golden retriever?

 

Dus-întors

pentru Lavinia și Bogdan

Ok, deci Acosmei s-a băgat sub masă și l-a mușcat pe Leac de picior, Diniș era panicat că și-a rupt juma de față în Vamă (deși avea doar câteva zgârieturi), îl întreba pe Miki dacă o să-și mai revină vreodată, dacă o să-l mai bage talibanca în seamă, și ce a mai făcut Perpessicius sau nuștiumaicare la nuștiuce chermeză literară. Lia zicea ceva de 5 locuri în mașină, o plimbare până la Troaș. M-am gândit că deja e prea târziu să mă dau bine pe lângă ea, am avut un flash cu profilul ei de pe facebook, e berbec, deci suntem compatibili, sigur o să mă invite și pe mine la plimbare, e ok, încă doi s-au retras.

Buburuza era argintie, de ce naiba au buburuzele carapacea arcuită, că eu tot dau cu capul. Pe bord erau lipite trei buburuze, cred că Miki avea deja niște tripuri cu ele, gen vrăjitoarea din Vest, adică Lia, ne-a transformat în buburuze și ne ține captivi, cel puțin asta avea să povestească celorlalți la întoarcere. În fine, dă-i lui Miki un cub Rubik și un joint și vezi ce iese.

Într-un fel mă bucuram că facem o plimbare, aflasem pe cale frauduloasă una dintre întrebările pe care vroia să mi le pună șeful CDPL (cum te simți ca fiind cel mai înalt poet care a participat vreodată la tabără?) și mă gândeam cu groază la clipa în care voi fi luat deoparte și interogat. Pe de altă parte mă enerva entuziasmul lui Bogdan care tot zicea că lui nu-i vine să creadă că ne plimbăm cu buburuza și e epic și e ca-n Provence și ce ți-ai putea dori altceva decât o mașină ca asta condusă de o blondă și Je veux în boxe. Dar era mai bine așa, cu Bogdan pe post de entertainer, cineva ar fi trebuit să îi ia locul dacă nu venea, mă gândeam la risipa de energie și la iepurașii roz Duracell cu baterii 777. Noroc că mai era și Miki. Stăteam cam înghesuiți (și pe orizontală): Lavinia, în mijloc, își ținea piciorul stâng într-o poziție nefirească, avea grijă să nu mă atingă, de câte ori se uita în jos verifica distanța, eram curios să văd ce reacție ar fi avut dacă așfi mimat că mă dezechilibrez sau că țopăi atât de tare pe Zaz, încât nu-mi mai pot controla membrele. Afară nu era niciun Provence, doar macadam și nori de praf de la camioane, câte o vacă, oameni care făceau cu mâna în urma mașinii și timp destul pentru a număra petele de pe spatele vacilor (cruising speed 20 de kilometri la oră, pentru că buburuza nu e jeep).

După nici 10 minute de mers Lia a zis să facem o pauză, deși nu simțea nimeni nevoia, poate doar eu, din cauza poziției incomode. Miki s-a împrietenit cu un câine pe pajiștea vilei Art Land. Semănau ca două picături de apă. Am căutat un loc în care să nu fie rahat de câine și m-am întins pe spate. Identificasem unul la juma de metru de mine, și mi-am zis că acolo unde e un rahat n-are cum să mai fie unul. Câinele îl lingea pe Bogdan în cap, vezi că îți dă cu fixativ, i-am zis și râdeam, cu un picior pedalam de plăcere, mi-am dat seama doar când m-am ridicat că pedalam în rahat. M-am dus la pârâu să spăl talpa sandalei, dar nu era numai pe talpă, s-a întins și pe baretă și pe picior un pic. Lia zicea că nu mă mai lasă să urc în mașină. Așa că m-am străduit și mai tare. Rahatul s-a dus, dar am umplut mașina cu pământul pe care l-am adunat pe talpa udă.

Barul era pe marginea drumului. Imediat după ce am coborât din mașină, am scos preșul și l-am scuturat de un stâlp. Simțeam că nu e suficient ca s-o îmbunez pe posesoarea buburuzei așa că am făcut cinste cu înghețată. Speram să nu-și ia totuși Magnum. Am răsuflat ușurat când am văzut că nu au așa ceva în lada frigorifică.. Mesele de plastic arătau jalnic din cauza drumul în lucru. Tanti de la bar a venit și a șters mesele. Se scuza pentru praf, zicea că îl șterge în fiecare zi, dar degeaba. Mă uitam la mânerul spart al scaunului pe care stătea Miki, fixat cu o bucată de scândură și ceva șuruburi – tanti sigur minte, șterge prea energic. Când trecea un camion băgam cu totul înghețata în gură ca să nu se prăfuiască. Un camionagiu a ținut morțișsă o claxoneze pe Lia. Bogdan a asociat numele companiei cu Trakl. Sebastian în carlingă, la bustul gol, își căuta portofelul. Până a coborât pe scări și a trântit portiera, am avut parte și de muzică. Da, din aia. Lavinia se uita la mușchii care se contractau și la părul lui prins în codiță și a zis oau! Tonusul lui Miki scădea văzând cu ochii, nu era o oră prea bună pentru el, așa că am hotărât să ne urcăm în mașină și să o ștergem.

Nu știu cum a convins-o Bogdan pe Lia să conducă el până înapoi, că el e super-bun șofer și a condus tot felul de mașini, că a condus cu taică-su în mașină cu 180 la oră și taică-su se albise la față și n-a îndrăznit să mai zică nimic. Și plecăm noi de pe loc, dar cu chiu cu vai. Pâlpâie o luminiță pe bord și scoate sunete. Ce-o fi? Vezi că ai uitat să lași frâna de mână, Bogdan, zice Lia. Și da, a trebuit să ne ținem tare după ce am intrat pe asfalt. Lia se ținea de mânerul din față, care mie îmi amintea de bara la care fac exerciții ăștia de la fizio.

Cred că Lia se simțea nașpa pentru plimbarea nereușită, așa că ne-a propus să mergem cu ea în Arad.Bogdan ne tot povestea cât de fascinant e să stea în dreapta unei tipe care conduce. L-am întrebat dacă e din cauze pur estetice. Nu. Încă o dovadă de dominare? Masculul alfa care își acordă un moment de relaxare? Nu. Nu înțelegeți voi. E prea complicat. Depășesc, întreabă Lia. Da, a zis Bogdan fără nicio ezitare. Buburuza între două camioane. Cred că la fel așfi făcut și eu, adică am condus de 3 ori de când am carnet, doar că eu nu l-așfi întrebat pe Bogdan dacă e cazul să depășesc. Dar sunt sigur că și eu uitam să schimb înapoi în a patra.

Cu tot cu incident, ăștia doi ajunseseră și mai intimi, adică Bogdan închidea telefonul Liei după ce ea termina de vorbit, el îi schimba cd-urile cu muzică. I-am zis Laviniei că sunt mare fan, am și dat câteva citate din Cinci minute pe zi, oare atunci când călătorești în timp îți dă sângele pe nas, i-am povestit despre prietena mea care e mare stalkeriță și care vrea nepărat să o cunoască, între timp venise golden hour și am început să vorbim despre fotografie, obiective, fotografi din Brașov.

Lia a zis ceva de o tabără cu multe fete la un castel, cu parc dendrologic și chestii din astea. Bogdan s-a superentuziasmat, eu mai mult din inerție. N-ai cum să nu te entuziasmezi când ești în preajma lui. Lavinia se temea de o orgie, a zis că n-are nici cărți la ea, că trebuie să-și cumpere dintr-o librărie din Arad. Lia zicea, în timp ce se băga pe sens invers într-un giratoriu, că de mult n-a mai trăit o asemenea stare, că suntem extraordinari,că nu-i vine să creadă că suntem atât de nebuni încât să mergem la Macea la castel, zicea că nu prea are loc în mașină, nu prea îmi dădeam seama dacă e încântată de idee sau nu, era puțin amețită din cauza sensului giratoriu.

Am parcat mașina în centru și am mai sărit vreo 2 minute pe banchete, mașina se mișca, cineva a zis oaa, vă dați seama ce fain se vede acum de afară și pocneam din degete pe ritm, toți erau fericiți, Lavinia dădea din cap cu ochii închiși, la un moment dat m-am trezit că îmi mușc buzele și încerc să împing la limită ceva care nu îmi aparține.

Nu prea mă mai interesa Macea, ar fi fost ok ca experiment, cum ar fi să citească Lavinia din cartea ei, de exemplu Hello Moto, și toți puștii să cadă în extaz, dar știam că nu va fi așa, toți o să fie beți turtă când vom ajunge acolo, o vor îmbrățișa pe doamna profesoară Liiiaaa, noi va trebui să-i dezlipim pe rând, vom curăța voma în locul lor, poate mai jucăm o mimă cu fetele sau alte chestii din astea penibile și o să trebuiască să pozăm în băieții buni și lucizi, de la care fetele au ce învăța bla bla. Am coborât din mașină și Lavinia a zis, așa din senin, că aici are loc acțiunea povestirii Moartea caracatiței Paul. Stai un pic, în care era caracatița Paul? Despre ce e vorba acolo? Aa, da! Da. Țin minte! Ce aer protector are tipul ăla pentru care lucrează, da. M-am făcut de tot rahatul.

Lia a ținut morțișsă ne arate unde lucrează Poetul, Bogdan s-a ploconit în fața ușii și tot zicea Aleac!, Aleac!. Eu am fost ceva mai discret și am pus degetul arătător pe ușă, nu prea îmi dau seama de ce, în fine. Lia ne-a dus în Joy’s. I-am făcut repede o poză și Celebrului Animal, care e agățat imediat după ușă, în colț, să nu se vadă, de parcă așfi fost un turist japonez în pelerinaj la Mecca. Lia m-a scrutat vreo 20 de secunde, cu o expresie cvasi-îndurerată pe chip, așa faci atunci când cauți durerea în celălalt, empatizezi, dar n-ai cu ce. Te-au supărat glumele cu unguri (au tot făcut ei glume pe drum că eu, pe măsură ce ne apropiem de graniță, sunt din ce în ce mai fericit – ungurii sunt răi, a fost ea la băi acolo și când au văzut că e româncă i-au dat cel mai mic porumb fiert și pe urmă a mai trimis pe cineva să cumpere și tot așa a pățit)? Nu m-au supărat stai liniștită. Că eu am prieteni unguri în Arad și sunt foarte ok, dar nu știu, parcă, parcă… Am întrebat-o dacă eu sunt un ungur ok. Tu ești foarte ok.

Lia a plecat să se pregătească pentru Macea, iar noi am stat la povești. Totul s-a învârtit în jurul unor documentare de pe Discovery și a bârfelor literare. Cum i-a tras țeapă val chimic Laviniei, că i-a zis atunci la lectura de la facultatea de arhitectură că se vor întâlni bla bla, dar până la urmă nu s-a materializat, despre ip-urile lui Hitgirl, fetele (Cosmina și Lav) fiind hotărâte să nu plece din tabără până nu află cine e. Eu mă uitam la fetele de liceu din Arad, deja mă gândeam serios să mă mut din Brașov, cât de drăguțe erau, între două reprize de mozol cu băieții mai deschideau un pic feisbucu și dădeau like-uri.

La un moment dat, telefonul Laviniei, care era pe masă, a început să sune. L-a luat cu un gest aproape natural, dar îl ținea cam ciudat în mână, de parcă ar fi vrut să acopere ecranul. A făcut câteva ture prin gang în timp ce vorbea și din când în când mai trăgea cu coada ochiului la noi. Ne-am prins din prima că nu poate fi decât Lia. Oricum știam că vrea acasă la nani, dar era funny să vezi cum se așază ea foarte serioasă și ne zice că a sunat-o tati.

Am pus-o să plătească taxiul până la ieșirea din Arad. A promis că o să plătească ea și autostopul, doar să nu mai pomenim de Macea.

Stăm frumos la marginea drumului, poștim ultima țigară și o punem pe Lavi să facă cu mâna. Mă uitam insistent la Bogdan să-mi dea și mieînainte să rămână doar un chiștoc, dar el se făcea că plouă. Lavinia își agita degetul mare de parcă ar fi scuturat energic un organ imaginar. Nici Bogdan nu a avut cine știe ce succes. El vorbea cu șoferul, gesticula, adopta poziția ghiocel, avea un dar special de a-i face pe șoferi să aibă mustrări de conștiință, se vedea clar că unii abia mai reușeau să-și redreseze mașinile, atât de vrăjiți erau de mica sirenă care a scris Poker. Eu mă lăsasem în genunchi și mimam o durere metafizică, vorba lui Manasia, deși nu știu cât de convingător ar putea fi un autostopist care suferă dediaree.

Am zis că dacă până la două noaptea nimic, îl sunăm pe kata să ne ducă în Macea. Lavinia avea șanse să devină un autostopist adevărat. Bogdan a dispărut în benzinărie după țigări iar eu am început să caut cu Lavinia tiruri cu număr de Ungaria în parcare. M-așfi bucurat foarte tare dacă așfi găsit un șofer care să nu doarmă. Între timp am pierdut-o pe Lavinia. Probabil s-a dus să-și cumpere Kinder Bueno și acum stă ascunsă în spatele unei pompe și numără caloriile de pe ambalaj. I-am văzut de departe. Bogdan și o tipă cu fustă mini, sclipitoare, niște craci care probabil în urmă cu zece ani arătau excelent, dar acum duceau o lipsă acută de cremă anticelulitică, plus un păr roșu care nu se potrivea nicicum cu tenul tuciuriu.

Deci nu-mi venea să cred. Bogdan vorbea degajat cu prostituata, îi băga pe gât tot felul de povești cu noi în mașina ei, împreună cu peștele la Deva, nu mai înțelegeam nimic. Zici că era Ani care ne aranja futaiuri pe la Lunca Câlnicului. Piți se chinuia pe bancheta din spate a Daciei să i-o bage tipei, iar ăsta își freca mâinile satisfăcut. Bine, bine, dar ce facem cu Lavinia? Ea cum intră în schema asta cu turismul sexual? Deci ne duce până acolo. Aa, ok. Peștele fuma nervos sprijinit cu spatele de mașină, ca de Niro în Taxi Driver. Am lăsat geanta Laviniei în portbagaj, abia după ce peștele a trântit capacul am înțeles ce eracu semnele alea disperate pe care mi le făcea. În fine, nu se sparge obiectivul până la Săvîrșin, ce naiba.

Am zis că poate reușesc să mă așez fără să dau cu capul. Nicio șansă. Lavinia stătea lipită de noi doi, practic s-a agățat de brațul meu și a lui Bogdan, așa ceva doar la o prietenă de-a mea, care atunci când vede un câine se ascunde în spatele meu, apoi, pe măsură ce sentimentul de panică crește, începe să se urce pe mine. Cred că i-a luat cam un minut până a îndrăznit să respire. Adevărul e că nu mirosea prea grozav. Cred că tipa avea dinții stricați sau ceva de genu. La un moment dat s-a întors să ne întrebe dacă n-avem cumva o gumă. Sub fondul de ten puteam să ghicesc puncte negre, coșuri. Asta îmi amintea de curva aia din Târgu Mureș. Eu n-am vrut că mi se părea urâtă. Mă uitam în pământ și doar scuturam capul. Tu nu vrei? Nu. Sigur nu vrei? Nu. Am avut recent o discuție cu băieții și toți au zis că tipa era super. Una dintre cele mai frumoase. Pe ăștia i-a dus în livada de meri care se vedea de pe șosea. Peștele aștepta undeva între blocuri. Eu stăteam în mașină. Ascultam Radio Târgu-Mureș, era emisiunea aia ”de la inimă la inimă” cu dedicații muzicale, mai deschideam din când în când geamul, îl închideam, îl pândeam pe pește și pe cealaltă prostituată, de la distanță părea ok, și el părea ok, dacă cineva ar fi trecut cu mașina fără să se uite cu mare atenție ar fi zis că sunt niște copii din cartier. Era înaltă și blondă și avea niște cizme de piele întoarsă, până la genunchi. Cred că toate au probleme cu tenul, mi le și închipui cum stau ele dimineața în fața unei oglinzi și storc puncte negre între unghiile lor decojite. Piți se tot scârbea, își ținea mâinile în aer, am pus mâna pe ea, bleah, câh, căuta înnebunit șervețelele umede, yuck, cum de nu îi fusese și înainte, se scobea în nas când stăteam la semafoare, rula mucul între degete și îl proiecta afară pe geam și apoi punea mâna pe volan. Cât de curat putea să fie nasul lui, după aerul super-virgin pe care îl inhala?

Dar o să scăpăm în curând, chiar dacă aveam impresia că sunt într-un container și peștele o să ne dea pe mâna unor traficanți de organe. Tipul era proaspăt ras, cu șuvițe foarte subțiri și lungi, nu știu cum le zice, plus că tot aranja oglinda să ne vadă, îi luceau ochii pe sub șapca aia de Smiley. Părea interesat de Lavinia, nu știu dacă o făcea la modul serios, cu ăștia nu știi niciodată, poate voia să o audă vorbind, să o întrebe de unde e sau cu ce se ocupă și nu știa cum să înceapă, se răzgândea sau îi sărea gândul la altceva, mai înjura pe câte unul care uita farurile pe fază lungă, își mângâia ceafa, iar își muta privirea, Lavinia stătea încordată ca la un examen, voia să dea impresia că e pe fază, că e curajoasă, nu știu față de cine, față de noi sau față de el, dar nu i-a ieșit, simțeam din foiala ei că se așteaptă la ce e mai rău, se panicase și ne tot ciupea de brațe, de parcă ar fi vrut să vadă dacă visăm. Bogdan băga glumițe de-ale lui să distragă peștele, dar nu era prea bine unse glumițele, mărul lui Adam se mișca cu încetinitorul, Lavinia se tot dădea de-a berbeleacul prin mașină, nici nu mai aștepta curbele, era clar că voia să coboare, am început să ne certăm, ne tremurau vocile, ne certam aproape în surdină, prostituata s-a întors spre noi, a pus o mână pe genunchii Laviniei și i-a zis că la Macea e de vis, sunt sute de camere și saltele a-ntâia și ți se aduce șampanie dimineața la pat. Lavinia a început să urle la ea, la care și asta s-a enervat, mai avea puțin și o scuipa pe Lavinia între ochi. S-a băgat și peștele, i-a zis Laviniei să coboare, noi am tăcut mâlc și am lăsat-o, nu o să mai am tupeul să mă uit în ochii ei, pot să vin și cu o sută de citate știute pe dinafară din carte, că n-o să mai fim prieteni niciodată. Gata, ăsta o să ne dea o lecție acum, eu nu știu să mă lupt cu un cuțitar, sigur o să dea la coaie, asta e, Bogdane, bagă o dumă salvatoare. Peștele ne-a mai dus vreo juma de km și ne-a lăsat la marginea drumului, a zis să suntem cavaleri adevărați și am face bine să o recuperăm pe prietena noastră și să-i calmăm nervii în primul boschete, cu femeia nu se poate altfel, trebuie să i-o dai în gură să nu mai comenteze.

Am mers înapoi până am găsit-o pe Lavinia.S-a rotit în jurul nostru de parcă ar căuta ceva. Unde-i geanta?No, fain! Eram sigur. Totdeauna am fost un gură cască. Când eram mic am pierdut o șapcă de baseball United Colors of Benetton la cofetărie, plus nenumărate umbrele. De-aia am renunțat la umbrele. Acum degeaba îi zic Laviniei de caracatița Paul, că nu ajută cu nimic. Poate găsește Bogdan o modalitate să o calmeze.

Zilele roșii ale calendarului*

Niciunul dintre ei nu merita. Nu merita să trăiască, dar nici efortul nu merita. M-am luptat mult cu mine însumi. Nu merita. Merita pentru ce mi-a făcut. Pentru că trece zilnic cu elicopterul deasupra capetelor noastre, pentru că îmi tulbură în fiecare zi gândurile luminoase despre pacea mondială. Da da. Despre o societate mai bună. O face ostentativ, dă-l în mă-sa. Pentru că toți am ajuns sclavii lui. Pentru că am terminat o facultate ca să ajung să lucrez pe plantația lui. Pentru că nu ne plătea cu lunile apoi ne dădea cum se nimerea. Pentru că trebuia să ne milogim în fața lui. Merita pentru că era un umflat lacom. Ne punea să spargem gresia, să dăm jos faianța. Sute și sute de metri pătrați. Îi punea pe ăia să plătească și ce a pus prima oară (și a spart) și ce a pus a doua oară. Spunea că atâta e necesarul. Analfabeți. Prieteni de-ai lui. Parteneri de afaceri. Lanțul trofic al analfabeților în care noi foarte foarte jos. Veriga slabă. Neajutorați. Prostia ca o societate de într-ajutorare reciprocă. Vile, viluțe. Ciupercăraie. Frăția căpcăunilor. Și el: căpcăunul cel mare. Apoi s-a extins. A cumpărat fabrica de prelucrare a cărnii. Băga purcei născuți morți, vineții, hoituri de cal pe jumătate putrezite la tocat. Cu copite cu tot. Bon appetit! Atunci au început oamenii să se îmbolnăvească. Eu nu. Eu sunt vegetarian. Mâncam fiertură de urzici și îmi imaginam cum îi iau gâtul. Derulam de sute de ori. Cum țâșnește sângele ca zilele roșii ale calendarului. Khmerii roșii. Lavă roșie. Hemoglobina salvatoare. Tescuirea de viu a prizonierilor de război. Karma lui rea care mă cheamă. Magnetică, neagră. Jugulara lui plăpândă. Da da. Lujerul în care viața bum-bum nesimțită. Nepăsătoare. Cut. Rewind. Firul roșu. Arsura. Semnele de interdicție cu litere roșii. Nu le vede nimeni. Eu le văd pe fiecare zid, la alimentară, la bancă, la primărie, la spital, în fișele pacienților, în orice regulament de ordine interioară. Eu sunt salvatorul! Deschizătorul de drumuri! Robespierre al doilea! Eroul națiunii! Mein Kampf! Căpcăunul cu lanțuri groase de aur la gât, cu ghiuluri pe degete. A cumpărat Palatul Copiilor. Elicopterul negru vurrrr! vurrr! vurrrr! A intrat cu buldozerele, cu excavatoarele. Tot parcul dendrologic. Unde mă jucam eu când eram un mucos. Tot parcul. Exemplarele rare rase de pe fața pământului. Îmi bruiază visele cu greenpeace. Viața în sânul naturii. Cancer la sân. Da da. Cluburile lui de fotbal. Pressing. Pressingul echipei adverse. Pârtiilede schi. Inginerii lui de 25 de ani. Cu părul albit: ”aș fi plecat altundeva, crede-mă. Am căutat peste tot. Peste tot este la fel. De dimineața până seara. Și în weekend.” Necesarul de materiale. Click, Can-Can, Adevărul, reviste, integrame, cine mai dorește, cine mai poftește? Până la urmă mi-am luat tălpășița. L-am scuipat în meclă. În gând, în vis voința mea ca o flegmă care se îngroașă. O flegmă mășkată. Subconștientul colectiv, scuipătoare plină până la refuz, gata să se reverse. Am plecat și m-am făcut întreprinzător. Mic întreprinzător. Mi-au aruncat-o în față când am vrut să închiriez casa nelocuită din centrul istoric: ”zece mii, băiete!” Cel puțin zece. Șpagă. Big blind. Expresia cea mai potrivită, ce să zic… Pas. Poate Italia. Poate Spania. Acolo da. Cozile pentru pașaport. De la șase dimineața în fața sediului poliției. Alb la față. Relaxat. Da da. Listele. Am zis nu merită. Lunile de depresie. De la 8 la 10 dimineața reușeam să pun un picior jos din pat. La 12 piciorul celălalt. Pe la 1 reușeam să intru la duș. Zilele negre ale calendarului. Nu merită. A făcut și acte caritabile. A dat la nuntași zece mii de euro. A organizat Berarul. Click, Can-Can, cine mai. Merită. Zilele roșii ale calendarului. Baia de sânge. Portretul contesei Báthory deasupra patului. Lorenzo de medici. Caterina. Nu nu. Baba Maria Cimpina. Regina incontestabilă a magiei albe. Și ea a zis nu. În psihologi n-am încredere. În preoți nici atât. Căpcăuni în odăjdii. Nu mă pot vindeca. Totul în jur: magie neagră. Atunci am făcut lista. Nu nu. Nu merită. Omori căpcăunul. Cei din umbră îi vor lua locul. Vor angaja mai mulți badigarzi. Mai multe sisteme de alarmă. Mai multe camere de filmat. Mai multe locuri de muncă. Cei mai mulți badigarzi pe cap de locuitor din lume. Eu putrezind la zdup. Lucrând pentru ei moca. Ce vor mai râde.

Efectul avea să conducă la cauză. Țineam în mine efectul. Eu eram însuși efectul. Pur, cristalin. Rotindu-se în mine ca un diamant cu mii de fețe. Apoi a venit și ziua zet. Cauza. O așteptam. Îl așteptam să vină cu Hammerul lui negru, cu elicopterul negru care tăia cerul fâșii fâșii deasupra capetelor noastre. A fost să fie mama. A călcat-o pe trecerea de pietoni. Martorii ziceau că era beat turtă. Mama ducea o sacoșă. În sacoșă era o pâine, câteva felii de parizer, un litru de ulei, zahăr. A aruncat-o 10 metri. Sângele și zahărul și uleiul amestecându-se pe trotuar. Da da. Am zis că merită. Am făcut o listă. Erau 12 pe care voiam să-i rad. De încălzire. Am dat cu zarul. A ieșit 7. El era numărul 7. Karma lui neagră, magnetică. Îl fac ca-n filmul ăla, Se7en. Cele 7 păcate capitale. Dar el avea mai multe. De șapte ori șapte. Nu ca în Se7en. Diamantul rotindu-se fețe-fețe. Să-l fac ca-n Hard Candy să se sinucidă. Banal. Să-l închid într-o hală dezafectată. Să spargă cu barosul sute de metri pătrați de faianță, plăcile de beton armat, zidurile. Până cade hala peste el. Să-i pun căști să asculte huruitul unui elicopter. Până îi vor sângera timpanele. Să-l împăiez membru cu membru, cu rumegușul copacilor tăiați. Eviscerat. Pentru frica și umilința resimțită în fiecare zi în stomac ca o bilă de plumb. Demolări. Aici, în stomac. Rumeguș în loc de mațe. rumeguș în loc de inimă. Inima la sfârșit. Să-l țin în viață în mod artificial. Să apuce să vadă opera. Injecții cu formol. Filmulețe cu el date pe slow-motion care să se repete la nesfârșit. Până își pierde mințile. Până devine o legumă. Să-l pun să declare în fața camerei de filmat: ”să fie vândute toate proprietățile mele, să fie golite toate conturile, banii să fie donați șomerilor, cerșetorilor, veteranilor de război, că de nu…nebunul ăsta, ratatul ăsta, ratangiul ăsta nenorocit, labă tristă ăsta va face toate lucrurile de mai sus. Și așa mai departe, și așa mai departe. Toate mișcările mele în slow motion. Supunerea. De dinainte să mă fi născut. Un film fără început și fără sfârșit. Filele albe din calendar. Juxtapunere. Dublă. Triplă. Conturul meu tremurat. Creierul ca o conservă goală care zăngăne, se lovește de toți pereții și marginile aste tăioase mă apuc de păr să trag și să urlu. Dracul curat în oglindă. În spatele oglinzii. Pielea exfoliindu-se în continuu straturi-straturi, refăcându-se peste noapte. Ca un refuz visceral. O respingere a lumii ăsteia nenorocite. Jugulara mea plină de praf. Mâinile mele absurde capătă în sfârșit un sens. Mâinile mele strângând mânerul cuțitului. M-am îndrăgostit, m-am îndrăgostit de cuțitul meu cu mânerul lung, nu mă mai despart, nu mă mai despart de el pentru nimic pe, pentru nimic pe. Sângele negru ca o alunecare de teren, un val de pământ peste față peste ochi. Surprinzător de negru. Nu roșu.

*text scris în tabăra de proză de la Orheiul Vechi

Nazi soft drinks*

Se spune că ultimele rezerve de Coca-Cola au fost păstrate pentru ofițeri, aviație și pentru trupele speciale din artilerie care făceau pe atunci teste cu racheta V1. În cadrul SS s-a înființat o trupă specială care avea misiunea de a găsi siropul din care se făcea Coca-Cola pe teritoriul țărilor cucerite de Wehrmacht. Fiecare picătură de sirop trebuia raportat de urgență și trimis în Vaterland. În Cehoslovacia s-a găsit un butoi întreg, dar era îndoit cu malț. În Polonia trupele au găsit un depozit măricel, dar s-a dovedit a fi o capcană. Siropul era otrăvit. În Belgia și Olanda fabricile Coca-Cola au fost bombardate din greșeală de aviație (primele semne ale încetării consumului). Odată cu intrarea trupelor germane în Paris, s-a scotocit fiecare cotlon al țării. Dar nu s-a găsit decât cidru și vin de Bordeaux (de pe atunci, americanii și produsele lor le erau antipatice francezilor). Datorită eșecului, o parte dintre ofițerii SS care au fost însărcinați cu misiunea au fost împușcați, iar ceilalți au fost degradați și trimiși pe cele mai nasoale câmpuri de luptă.

În disperare de cauză, naziștii au trimis în Statele Unite agenți sub acoperire pentru a fura formula secretă a băuturii. Odată ajunși pe teritoriul Americii, fiecare agent a acționat pe cont propriu. Unul dintre ei s-a îndrăgostit de o fată într-un bar după ce aceasta i-a făcut cinste cu un pahar de cola. S-au căsătorit și au avut trei copii, dintre care unul este director de vânzări al companiei Coca-Cola în Albania, iar ceilalți doi sunt consumatori fideli ai brandului (circa 500 de litri din prețioasa băutură pe an). Un alt agent, pe nume Hans Ruedi Fritz a reușit să se infiltreze în una dintre fabricile Coca-Cola și, în decurs de doar câteva luni (ei, ce înseamnă perseverența nemțească!) a ajuns să afle rețeta secretă, dar când a văzut din ce este făcut siropul a avut o cădere nervoasă și a fost internat de urgență într-un ospiciu. Nu a mai apucat să raporteze superiorilor săi cum stă situația. Mulți ani mai târziu, vânzările companiei Coca-Cola erau în scădere, și toată conducerea era în pană de idei. Degeaba făceau brain-storming după brain-storming că nu le venea nici o idee pentru o nouă reclamă. Părea că agențiile de publicitate erau plătite degeaba. Compania a oferit recompensă celui care va veni cu o nouă idee de promovare. S-au primit mii și mii de scrisori, dar niciuna dintre ele nu vădea acea sclipire de geniu. În disperare de cauză, compania a apelat la conducerea ospiciilor de pe cuprinsul întregii țări. Nebunilor li se zicea că trăiesc în țara Coca-Cola și erau rugați să descrie ce văd. Câteva dintre aceste mărturii s-au păstrat până azi în arhive: pacientul X (spitalul Searchy, Mount Vernon): am văzut zgârie-nori sub forma clasicei sticle de cola prin care urcau din când în când bule de dioxid de carbon. Ele erau de fapt lifturi, dar nu puteai să le controlezi traiectoria, chiar dacă eu încercam totuși să fac asta la nivel mental, dar nu prea mergea, iar de multe ori bulele se spărgeau iar pasagerii săracii cădeau în gol și mureau. Tristă poveste, domnule doctor. Pacientul Y (Alaska Psychiatric Institute): dacă răzuiești etichetele de pe spate ale sticlelor, dacă ai destulă răbdare zic, eu nu am așa că o pun pe mama să răzuiască în locul meu, găsești benzi desenate cu Isus. Dacă nu m-ar deranja tot timpul nebunii ăștia de pe aici, până acum aș fi avut în posesie întreaga Noua Evanghelie. Cei mai șmecheri preoți au Biblii din astea, și meritul este desigur al congregației, care muncește din greu și mulți dintre membri ei au arsuri la stomac sau sunt mai tot timpul balonați, pentru a putea face cadou o astfel de biblie păstorului lor. Dacă stau să mă gândesc mai bine, dacă aș reuși până la urmă să am toată colecția, tot ce mi-ar mai lipsi ar fi să-mi găsesc enoriași. Aș fi făcut preot automat cu o asemenea.. Pacientul Zet (Aurora Behavioral Healthcare, California): iei un om, da?! Un om! Și îl pui să se uite prin fundul unei sticle de cola. Neapărat de 12 OZ! Altfel n-ai făcut nimic! Și îi dai indicații precise: umbli așa din stat în stat, din oraș în oraș, din bar în bar, și te uiți la oameni. Și ce crezi că va descoperi omul ăsta, dacă cercetează toate cotloanele, toate gurile de canalizare, toate liniile de metrou? Huh?! Îl descoperă pe ucigașul lui Kennedy. E uluitor. Trebuie să le spuneți neapărat celor de la FBI! Pacientul Hans Ruedi Fritz (Citrus Health Network, Florida): Acolo găsisem în sfârșit fabrica de fericire. Și eram fericit. Era o întreagă aventură să îmbuteliezi o sticlă de cola, dar eu reușeam să trec peste toate obstacolele, și copacul vieții înflorea din nou și secreta coca-cola. Eram fericit că sunt în slujba fabricii de fericire. Povestea trebuie să vă fie oarecum cunoscută. Compania a preluat povestea fostului agent secret nazist și a realizat o întreagă campanie pornind de la ea. Hans Ruedi Fritz a văzut la televizor reclamele dar totul i s-a părut cât se poate de firesc. Era încă o dovadă că el este normal, și că lumea din capul lui chiar există.

Degeaba au așteptat sus-pușii întoarcerea agenților secreți. Nu s-a întors niciunul. Și nu era timp de pierdut. Se arătau primele semne ale lipsei băuturii magice. Piloții Luftwaffe aveau adesea stări de somolență sau își descărcau încărcătura explozivă asupra unor stânci. Erau demoralizați complet. Toți plângeau după Coca-Cola. Trupele speciale de artilerie ajunseseră să confunde vestul cu estul și bombardau cu rachete V1 câmpiile poloneze, anihilând printre altele 5000 de iepuri de câmp, 600 de vulpi și 800 de lupi, precum și două tabere de concentrație naziste. Ofițerii nemți de pe frontul african compuneau cântece de jale despre Coca-cola, și ar fi preferat să moară de sete decât să bea ceaiul libienilor. Hitler mai avea o ladă de cola și se atingea de ea doar atunci când trebuia să ia o decizie militară importantă sau când se certa cu Eva Braun și trebuia să o îmbuneze cumva. Atunci îi dădea o sticlă de cola și Eva își uita imediat supărarea. Trebuia găsită cât mai repede o soluție. Un înlocuitor. O băutură ariană, pură, care să fie cel puțin la fel de bună. Ceva care să redea încrederea soldaților în ei înșiși. Ceva care să le redea puterea de luptă.

Pe vremea aceea la conducerea companiei Coca-Cola din Germania se afla Max Keith. El a fost cel care a inventat noua băutură. Pentru a-i da un nume noii sale invenții, el le-a cerut angajaților să se gândească la unul. Joseph Knipp a spus fără să se gândescă prea mult: Fantazie (fantezie). De aici numele de Fanta.

Fanta era fabricată din rămășițele altor industrii alimentare (abundență de ingrediente ca-n timp de război). Printre altele se folosea zer și fibră de măr rămasă în urmă de la presele de cidru. În rest se folosea ce fruct se nimerea. La început, Fanta era îndulcită cu zaharină. S-a gândit ce s-a gândit Max și a hotărât să trimită câteva mostre și câtorva ofițeri importanți și membrilor guvernului. A dispus să se fabrice un lot special în care a adăugat taurină. După câteva zile a primit telefoane și scrisori elogioase la adresa noii băuturi. Mai toți spuneau: Max, nu are un gust cine știe ce, dar ce efect are! Am muncit ca un bivol după ce am băut Fanta! Fanta ist Fantastik! Hitler a băut trei sticle deodată și a decis invadarea Uniunii Sovietice. E minunat, Max! Soldații noștri vor cuceri întreaga lume cu Fanta. Max a primit aprobare de la Guvern pentru a produce noua băutură. Max a renunțat la taurină (era aproape imosibil să faci rost de așa ceva pe timp de război) și a dispus să se înceapă producția. Milioane de sticle de Fanta au ajuns pe front. Pentru stomacurile și așa chinuite de colici și de diarie nu mai conta o fantezie în plus sau în minus. Ofițerii le spuneau soldaților că noua băutură îi va face mai puternici și mai rezistenți. Soldații dădeau din umeri. Ei nu mai credeau în mesaje propagandistice. Ei vroiau să ajungă acasă. Mulți se uitau la eticheta colorată de pe sticlă și se gândeau la niște insule tropicale. Alții puneau Fanta în supă ca să îi mai dea gust. De altfel asta făceau și gospodinele din Vaterland. Adăugau Fanta în mâncare și în compoturi.

Prin această manevră însă, Max Keith a reușit să păstreze locul de muncă a sute de muncitori pe tot cuprinsul țării. În secret, Max continua să fabrice loturi speciale pentru cei din guvern și pentru ofițerii importanți din SS. Se spune că a înlocuit taurina cu cocaină. În tinerețe fusese traficant de droguri și își păstrase legăturile și în timpul celui de al treilea reich. Discursurile lui Hitler deveneau din ce în ce mai furibunde. Cei mai mulți dintre membrii guvernului deveniseră atât de alerți și de rapizi încât erau în stare să prindă muște cu mâna liberă în sala de consiliu. Ofițerii SS se simțeau atât de competenți și plini de viață încât mergeau la vânătoare de iepuri cu mîinile goale și neînsoțiți de câini. Despre un ofițer pe nume Klaus Lenz se spune că, după ce a început să consume cu regularitate Fanta, a organizat un concurs de șah în lagărul pe care îl conducea. Juca la 40 de mese deodată cu cei mai buni șahiști evrei din întregul lagăr. A luat bătaie la 10 din cele 40 de mese. S-a enervat atât de tare încât a împușcat el însuși 8 dintre evreii care l-au sfidat, spunând că asta este soarta pionilor, iar a doua zi i-a gazat pe ceilalți 32. Se spune că până și faimosul Schindler ar fi fost pe tripul cu Fanta când a născocit acel plan nebunesc care avea să ducă la salvarea vieții a mai mult de o mie de evrei. Oamenii de știință ar fi dat orice ca să poată obține valoroasa licoare. Iar cei care au reușit să facă rost, prin diferite cunoștințe, au început să aibă tot felul de idei nebunești. Unuia i-a venit ideea de a plasa pe orbita pământului o oglindă gigantică făcută din sute de tone de nitrat metalic care ar fi putut să ardă orașe întregi, să îi prăjească pe oameni ca pe niște bucățele de slănină și să îi facă pe toți copiii care se joacă cu lupa încercând să dea foc la un mușuroi de furnici să pară total inadecvați. La Auschwitz s-au făcut experimente pe prizonieri. Josef Mengele și-a concentrat atenția asupra gemenilor încercând să le schimbe culoarea ochilor prin injectarea în ochi a unei mari varietăți de chimicale dăunătoare organismului uman. Prizonierii erau de asemenea forțați să stea în cazi cu apă rece ca gheața pentru a găsi cele mai bune metode de a scăpa de hipotermie.

Noroc cu Operațiunea Agrafă, inițiată de serviciile secrete americane, plan de a răpi oamenii de știință naziști implicați în proiecte care puteau reprezenta un real pericol pentru Aliați, dacă ajungeau să fie duse până la capăt. Printre cei răpiți de Aliați se aflau și cei care erau pe cale de a realiza un dispozitiv, numit Die Glocke (clopotul), care i-ar fi pus pe nemți în posesia unui motor anti-gravitațional, precum și cei care au inventat farfuriile zburătoare. Americanii au avut grijă să nu ducă lipsă de Coca-Cola niciodată și le-au asigurat un mediu prietenos de lucru în care să-și poată vedea de treabă în continuare, nederanjați de nimeni.

Între timp, în Germania lucrurile o luau razna. Max nu mai putea să facă rost de cocaină, ce îi mai rămăsese păstra pentru Führer. Cei care erau împotriva lui Hitler au răspândit un zvon potrivit căruia unele etichete de pe sticlele de Fanta, privite în lumină conțin o svastică. Prezența svasticii era o garanție că în sticla respectivă se găsește adevărata Fanta. Gestapo-ul a efectuat sute de razii prin alimentare și depozite, a confiscat stocurile de Fanta, dar nu au găsit nimic. Profitând de neatenția Gestapo-ului, s-a pus la cale operațiunea Valkyrie, fără succes însă. Max a fost interogat dar nu a recunoscut nimic. Hitler a dispus să se înceteze interogatoriul, Max fiind unul dintre puținii oameni în care mai avea încredere – sau avea nevoie de Fanteziile pe care doar Max i le mai putea furniza. Hitler nu a ordonat niciodată retragerea, și asta, spun unii dintre apropiații săi se datora consumului excesiv de Fanta. Se spune că mâna lui Hitler tremura atât de tare când a încercat să prindă medaliile pe pieptul băieților din Hitler Jugend de ziua lui, în fața bunkerului său din Berlin, încât cameramanii au trebuit să filmeze de mai multe ori scena până a ieșit cât de cât satisfăcătoare.

După sfârșitul războiului, Max a fost contactat de compania mamă din State, și rețeta sa a fost preluată și îmbunătățită. Astăzi, Fanta este o inofensivă băutură carbogazoasă, pe care o găsești în aproape orice magazin, și doar foarte puțini își mai amintesc de Max și de băutura naziștilor.

*există o legendă urbană care spune că Fanta a fost inventată de naziști. Sursa: http://www.snopes.com/cokelore/fanta.asp

Pornind de la acest amestec de adevăr și minciună, de date inexacte și conjuncturi istorice am scris legenda de mai sus.

Toți timișorenii sunt lași*

Nu știa unde se află. Nu știa dacă se va opri vreodată. Nu mai știa aproape nimic. Doar picioarele lui știau ce trebuie să facă. Doar mâinile lui care scormoneau după cartofii încă neculeși de pe câmpuri știau ce trebuie să facă. Gura lui știa ce trebuie să facă. Groaza care pusese stăpânire pe el în primele zile parcă mai cedase, dar trupul lui funcționa pe sistem automat, ca și cum ar fi fost împresurat în continuare de o mare primejdie, gata în orice moment să îl extermine. Vedea doar cu colțul ochiului dealurile line, pădurile îngălbenite, câmpurile proaspăt arate, satele strânse în jurul unor biserici cu turnul înalt, pe care le ocolea de departe. Într-un sat ar fi fost ca o insectă străină într-un stup în care fiecare se știe cu fiecare. L-ar fi ținut o zi două, l-ar fi studiat, i-ar fi dat de mâncare, apoi ar fi fost predat autorităților. Un oraș. Căuta un oraș. El a venit dintr-un oraș. De un oraș avea el nevoie. Acolo s-ar fi simțit oarecum în siguranță. Toate astea nu le gândea. Mai mult le intuia.

De când a ajuns prin ținuturile astea, s-a întâlnit de două ori cu oameni. Într-o după-amiază a fost urmărit de niște copii timp de aproape o oră. Ei credeau probabil că nu îi vede. Se furișau printre copaci și tufe făcând prea mult zgomot. Nu alegeau întotdeauna tufișuri suficient de dese în care să se ascundă. Jacek a descoperit cu ușurință numărul și mărimea dușmanilor. Simțea încordarea și emoția care puseseră stăpânire pe ei. Asta îl învioră. Nu se mai simțise de mult așa. Și trebuie luat în calcul și o mare perioadă de dinaintea momentului în care a trebuit să fugă din țara natală. Dar el nu știa asta. El era deja pe jumătate transpus în lumea lor. Îi venea să intre în jocul lor, să-și confecționeze o suliță de lemn, să-și fabrice arcuri și săgeți, să se suie într-un copac și să îi ia prin surprindere, să îi ia prizonieri și să le dea drumul doar după lungi tratative, doar după ce vor fi acceptat să fie prietenii lui. S-a întors din drum, și s-a îndreptat spre una dintre tufele dinspre care auzise zgomote. Ultimii pași i-a făcut în fugă. A vrut să sperie copilul. Când a ajuns la tufă a strigat bu-huu, care a sunat înfricoșător de diferit față de cum auzise el acel strigăt în sinea lui, atunci când a luat decizia să se întoarcă din drum și să intre în jocul lor. Și fandarea pe care a făcut-o ca să-l sperie pe copil, felul în care a întins brațul în direcția lui, ascundeau o anumită crispare violentă și stângăcie, ca și cum ar fi călcat strâmb și și-ar fi scrântit piciorul. Jocul lui se transforma în durere, devenea o expresie a celor îndurate în ultimele săptămâni, iar copiii deveneau martori ai acestei dureri, martori ai unei violențe care reverbera și prin el. Trupul lui era o oglindă care deformează, la care abia acum ajunge violența, ca o lumină rece, tăioasă, iar el o răsfrânge asupra celor care îi ies în cale. Copilul a scos un urlet de groază și a tăiat-o la fugă. Jacek stătea ca orbit de o lumină puternică în fața tufei și nu putea să se miște. Au trecut câteva minute bune până a reușit să se dezmeticească. S-a întors pe drumul forestier și, fără să se uite în urmă, a mers mai departe.

Copiii au fugit câteva sute de metri, speriați, apoi s-au oprit. Au hotărât să reia urmărirea, să se răzbune pentru sperietura cauzată de omul pe care îl urmăreau, un om cu părul blond, despre care presupuneau că ar fi de prin părțile Timișoarei, cel puțin așa le-a zis unul dintre ei care a spus că a fost acolo când era mic, iar ceilalți îl crezuseră. În timpul urmăririi au avut destul timp să-l observe. Avea un rucsac verde cu buzunare, cum ei nu mai văzuseră. La ei prin sat nimeni nu căra așa ceva în spate. Într-un fel erau invidioși, rucsacul era unul dintre motivele pentru care îl urmăreau pe străin, devenise un țel al expediției să captureze rucsacul. În afară de rucsac omul avea un pulover de lână maro, niște pantaloni de stofă care luceau de jeg, rupți în vreo două locuri și niște bocanci negri în care el își îndesase cracul pantalonilor. Ceea ce li s-a părut însă cel mai bizar la blondul pe care îl urmăreau era faptul că era adus de spate și avea gâtul oarecum încordat. Semăna cu contabilul care venea o dată pe lună la moara lui nea Potcoavă.

L-au ajuns destul de greu din urmă, pentru că timișoreanul grăbise pasul, parcă ar fi știut ce îl așteaptă. Au tras asupra lui cu arcurile lor din lemn de alun, iar când li se terminaseră săgețile (chiar dacă în timpul atacului au reușit să recupereze câteva) au scos prăștiile din buzunare.

Jacek nu s-a întors să se lupte cu ei. Nici nu îi trecuse prin cap. În creierul său nu se mai făcea legătura între cei care îl urmăriseră și cei care îl atacau acum. Primii erau copii și el era unul dintre ei, era o pură întâmplare ca el să fie cel urmărit, în alte zile probabil că ar fi fost altfel, era un rol pe care la un anumit interval de timp trebuia să și-l asume, era o regulă de la care nu trebuia să se abată, dacă vroia ca jocul să nu dispară. Cei din urmă însă erau oameni în toată firea, înarmați cu mitraliere și aruncătoare de flăcări, oameni mari și puternici, în uniforme nemțești, iar el rămăsese tot un copil, era vulnerabil, îi venea să plângă, dar știa că plânsul lui nu se va auzi în mijlocul vacarmului făcut de vehiculele motorizate, vuietul flăcărilor, șuieratul gloanțelor și explozia obuzelor și grenadelor de mână. Jacek nu s-a întors să se lupte cu ei. A luat-o la fugă. Copii s-au ținut după el un timp, apoi s-au săturat și au renunțat. Timișoreanul era un laș. Așa sunt toți, a zis copilul care a fost în Timișoara. Iar ceilalți au aprobat. Da, timișorenii sunt toți niște lași. Cel mai rău le părea după rucsacul verde. Ar fi vrut să îl ia prizonier și să îi dea drumul doar după lungi tratative, doar după ce va fi acceptat să le dea lor rucsacul.

A doua oară când s-a întâlnit cu un om a fost într-o dimineață la marginea unei fânețe mari, la capătul căreia se întindea o pădurice de salcâmi. Jacek a hotărât să înnopteze sub salcâmi. Se făcea că pământul din jurul locului în care el se odihnea era săpat de cârtițe. Simțea cum acestea încep să sape și pe sub el și cum cum începe să se surpe pământul. Atunci s-a trezit. A văzut un om care căuta ceva în buzunarul stâng al pantalonilor săi. A strigat și a încercat să îl apuce de mână, dar omul își retrăsese foarte rapid mâna și o luase la fugă. Jacek a fugit după el câteva sute de metri printre salcâmi. Hoțul a ieșit din pădure și s-a îndreptat spre un grup de oameni care tocmai coborau dintr-o căruță, luându-și în spinare săpăligile. Prin apropiere era un câmp de cartofi. Când a văzut căruța, Jacek a renunțat la urmărire. Nu avea nici un rost să atragă atenția celor din căruță asupra lui. Și era sigur că omul pe care încerca să-l prindă era cu ei. Nu avea cum să își facă dreptate, mai ales că nu cunoștea limba lor. Și-a pipăit buzunarele. Omul reușise să îi fure doar briceagul. De acum va trebui să se descurce fără el.

*acest text a fost scris ca temă pentru cursul de Scriere Creatoare susținut de profesorul Alexandru Mușina la Facultatea de Litere din Brașov. Tema era să scriem sinopsisul unui roman, apoi partea de introducere și încheierea. Textul de mai sus reprezintă introducerea.

iubirea e pe 14?

Homer ‘s Cupid

Originally uploaded by di Mola Photography

 

Draga mea,

m-am decis să îți scriu pentru că simt că nu mai rezist. Mă gândesc la tine și atunci când nu vreau. Degeaba am încercat să mă îngrop între hârtii și calcule. Am greșit bilanțul unei firme. M-a sunat directorul după două zile să îmi zică că ceva nu e în ordine. Era destul de nesigur pe el, își cerea scuze la fiecare două cuvinte, dar avea dreptate. Știi unde am greșit? La contul de profit și pierdere. E clar că mi-ai invadat până și spațiul profesional. Eu niciodată nu greșesc. De ce trebuie să gândesc în termenii ăștia? De ce mă gândesc la riscuri, la faliment, la deficit și inflație? Mi-e frică de tine, ăsta e adevărul. Tu nu ai văzut cum stăteam pe canapea acu două seri când te-ai așezat lângă mine și m-ai mângâiat pe cap? Eram paralizat. Îmi venea să îmi pun mâinile la spate, cum am fost învățați să stăm la ore când eram mici. De parcă urma să fiu ascultat la biologie. Niciodată nu mi-a plăcut biologia. Ultima oară când am fost îndrăgostit eram în liceu. Numele ei era Maria și semăna foarte mult cu tine. Ea strângea banii pentru cărți și pentru alte evenimente. Îmi plăcea cum arătau listele ei elaborate în Word. Și avea și un mic calculator de mână cu care își făcea socotelile. Nu era nicio ștersătură pe listele ei. În afară de Word nu prea știa mare lucru la info. Era destul de stresată cu proiectul de final de an, așa că am profitat de ocazie și am ajutat-o. Era o aplicație. O pisică ca în reclamele de la Whiskas care stătea în colțul monitorului și se gudura de taskbar. Când apărea screensaverul începea să toarcă. Era o inovație pe atunci, în 1999. Pe urmă m-am hotărât să îi zic. M-am bâlbâit foarte tare și m-am înroșit ca un rac, dar până la urmă am reușit. Știi care a fost răspunsul ei? Că sunt prea mic de statură și nu vrea să o vorbească lumea pe la spate că umblă cu un pișpirică. Cam pe atunci m-am hotărât să mă apuc ca lumea de contabilitate. Am fost la toate olimpiadele. În clasa a XI-a am luat locul întâi pe țară. O să-ți arăt odată diploma, dacă vrei. Eu stau destul de prost la capitolul comunicare. Întotdeauna mă fâstâcesc când trebuie să vorbesc cu cineva. Am văzut odată, când eram mic, un film în care personajul principal era o operatoare de la telefoane din perioada interbelică. Stătea toată ziua în fața unui panou cu multe găurele și fire. Stabilea legăturile cu o dexteritate și o viteză uluitoare. Era ceva eroic în asta. Mi-am zis că atunci când voi fi mare o să-mi angajez și eu o telefonistă care să mă ajute să stabilesc legătura cu persoanele care îmi plac.
Iartă-mă că nu ți-am oferit un cocktail atunci. Tot ce am reușit să fac a fost să te întreb aceleași lucruri despre care m-ai întrebat și tu. De unde vii? Cu ce te ocupi? Nu-ți place de mine? La ultima întrebare nu mi-ai mai răspuns. Știu, am fost penibil. Te-ai ridicat de lângă mine și ai plecat. Eu aș fi vrut să mai stai, dar nu am știut cum să îți spun, mai ales că muzica era dată destul de tare. Iar la separeu nu am știut cum să te invit. Nu știu cum se face. Te-ai dus direct pe scenă și ai dansat. Aveai niște mișcări destul de violente, de parcă mi-ai fi reproșat ceva. Ți-am scris rândurile astea azi după-amiază. Știu deja cum să fac să ți le dau. Îmi voi lăsa ochelarii acasă, îmi voi da părul cu gel. De haine am vorbit deja cu un fost coleg de liceu, pe care eu nu prea îl simpatizez, mare gagicar. Dar măcar știe să se îmbrace. A zis că îmi împrumută niște chestii. A zis că el vede la mine o schimbare și că e în direcția cea bună și să nu ezit să îl caut și altădată când e vorba de gagici și că îi place noua mea atitudinea vestimentară. O să vin îmbrăcat așa la club, mă voi așeza undeva într-un colț, să nu mă vezi, și când îți vei face numărul la bară voi veni lângă scenă și îți voi băga în sutien câteva bancnote printre care voi ascunde bucata asta de hârtie, bine împăturită, apoi voi pleca.
Sper să îmi scrii cât mai repede. Adresa mea este: Str. Lăcrămioarei, nr. 68., Brașov.

Cu drag,
M.

Hei

Ce-mi place de tine, nebunule, că ești contabil. Lasă-mă să ghicesc. Tu ești ăla cu cercel în ureche, băiatul ăla blond. Ești cu evaziunea fiscală cu din astea, las că știu eu. Ai grijă să nu te prindă gaborii. Ba nu! Stai să mă gândesc mai bine. Poate ești tipul ăla înalt și bine făcut care mi-a dat aseară una de cincizeci să îi dau un pic țâțele să se joace cu ele. Avea o limbă ascuțită, de mare precizie. Ăsta trebuie să fii tu. Să știi că ai reușit să mă exciți. Un tip așa meticulos după două sticle de vin, mai rar. Hai lasă, lasă, că m-am informat eu de la chelner, ce crezi tu! Eu întotdeauna îi ginesc pe contabili. Ăștia degeaba se fac muci, că tot meticuloși rămân. Mai sunt și altfel de contabili, din ăia de modă veche, cu ochelari, și așa mici ca niște șoareci care doar stau în colțul lor și se uită la tine și nu fac nimic. Și le lucesc ochii de zici că au febră. Dacă eu aș fi patroană aici, și în câțiva ani sigur o să fiu, sau dacă nu, o să-mi deschid eu propriul meu nait-club, o să le zic bodigarzilor să nu îi lase să intre pe toți fraierii, că ăștia nu au ce căuta într-un nait-club că nu fac altceva decât să se chinuie singuri. Mai bine se duc frumos acasă și își fac o labă.

M-am dat cu ojă și între timp mi-am editat statusu pe hai cinci că văd că mi-a scăzut traficu, o să mai bag și niște poze în curând că nu se mai poate. Pe urmă am mai citit un pic din scrisoarea ta. Eu nu suport să citesc mai mult de câteva rânduri deodată că încep să mă doară ochii. Păi ce, crezi că mie mi-a plăcut biologia? Nu trebuie să îți fie rușine pentru asta. La școală te învață numai prostii și te trimit acasă dacă te vopsești în cap sau dacă vii în fustă mini. Niște inculți. Profii ăștia habar nu au de modă. Păi fustele mini se poartă încă din anii șaizeci în alte țări și ăia de acolo nu au nimic împotrivă. Am citit io asta într-o revistă de modă când eram mică. Cel mai mult îmi plăcea de creatorul ăla yiv son laurent. Când eram mică visam să fiu soția lui. Pormă mi-a mai trecut când ne-a părăsit tata. Stai un pic că mă duc să mănânc. După aia mai citesc.

Îmi pare sincer rău pentru ștoarfa aia, Maria, dar cred că nu te merita. Eu îi dădeam una în meclă pentru faza aia. Și ce dacă erai mic? Între timp ai crescut și tu. Ai tras de fiare. Cred că ar muri de ciudă javra aia dacă te-ar vedea acuma. Să-mi fi făcut mie cineva un pisic pe calculator! Mie îmi plac birmanezele să știi! Poate îmi faci și mie unul pe leptop. Poți să faci și pe leptop, nu?

Filmul ăsta cu telefonista nu îl știu. Cred că era destul de plictisitor. Dar probabil că părinții te-au dus la filmul ăla așa că nu tu ești de vină. Mie îmi plac filmele cu Gechi Cean. Le-am luat pe toate de la închirieri dvd. Păi normal că nu ai știut cum să mă inviți în separeu. Ești un impulsiv, ca și mine, te aprinzi pe moment și te agăți ca pitbulu. Tu mai ții minte că nu vroiai să îmi dai drumul la țâțe? Sau ți s-a rupt filmul?

Uite acuma am ieșit de la duș și am citit și finalul. Păi te-ai țăcănit la cap? De ce să îți schimbi hainele cu idiotul ăla? Ce, ale tale nu-s bune? Mai mult gel? Să știi că de la prea mult gel s-ar putea să chelești. Aaa, îți place să te deghizezi? Faci pe Zorro, ai? No lasă că te desconspir eu în noaptea asta la club. Mai rar așa specimene ca tine. Să știi că mi-a plăcut scrisoarea ta. Aparențele înșeală. Ești un dur cu o inimă sensibilă.

Te pup pe botic,
Lady Laura

Aceste scrisori fac parte dintr-un exercițiu propus la atelierul de creație literară Lumina de Avarie.

Yoruba

Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să citesc numele scrise pe tricourile mamei şi ale tatei. Bine, pe atunci nu ştiam că toate hainele au imprimate pe faţă şi pe spate numele purtătorului. Pe tata îl voi asocia întotdeauna unui tricou scămoşat, gri-verzui, gen polo, căruia începuse să i se rărească urzeala gulerului. Acel guler mi se părea pliabil şi îmi imaginam că noaptea, în timp ce eu şi cu mama dormim, tata se ascunde în camera din capătul holului, unde eu niciodată nu am fost lăsat să intru, îşi dă tricoul jos, îi apucă gulerul şi începe să cânte la el ca la un acordeon în miniatură. Şi pe măsură ce cântă, trupul lui se umple de tatuaje verzi reprezentând ancore, sirene şi zaruri, ca ale ţiganilor, iar ochii i se fac negri ca cocsul. Îl vedeam din profil, în lumina rece a becul de pe stradă, stând în genunchi pe covor. Simţeam până şi mirosul transpiraţiei lui, venind în valuri, ca şi cum mi-aş fi apropiat şi depărtat faţa de un reşou. Ştiam că el cântă la instrumentul acela, dar nu reuşeam să aud nimic. Şi nu simţeam ceea ce simţea el, doar o mare tensiune, care îmi lua respiraţia, o forţă care mă împingea afară din scena aceea imaginată de mine.
Acum ştiu că totul era premeditat. Tricoul, culoarea lui, gulerul, scamele şi locul unde apăreau ele pe tricou. Acum ştiu că e un risc să faci copii. Ştiu că se testează creativitatea celor care vor să devină părinţi în laboratoare private, şi că trebuie să plăteşti o grămadă de bani pentru asta. În funţie de rezultatul analizelor, ţi se spune dacă e recomandat să te bagi în aşa ceva sau nu. Adică dacă e bine să te apuci să faci copii. Apoi îţi dau tot felul de cărţi, scrise de cei mai renumiţi specialişti din lume în domeniu, pline de modalităţi de a deveni unic, de a-l învăţa pe copilul tău cum să te recunoască. Trebuie să fii deosebit de inventiv dacă nu vrei să îţi perzi copilul. Pe planeta Yoruba sunt 6 miliarde de fiinţe care seamănă perfect între ele. 6 miliarde, la fel ca pe Pământ. Şi acolo pe Yoruba, se întâmplă destul de des aşa ceva: ieşi pe stradă ţinându-ţi copilul de mână, şi el, când vede un om care este la fel ca tine, numai că are o maşină mai strălucitoare sau un telefon mai deştept, va fugi la el şi îi va spune tată. Sau hai, să nu exagerez, i se năzare lui pur şi simplu că tipul ăla, care seamănă perfect cu tine are ceva magic, că e un magician şi că pe tricoul lui scrie David Copperfield (ca să dau un exemplu de magician de pe planeta voastră). Şi nu poţi să faci absolut nimic. Cum dovedeşti că este/era al tău? Nu ai cum să demonstrezi poliţiei că este al tău. El nu va recunoaşte că ar avea de a face cu tine. Nici nu ar avea de ce, nu? Mai ales dacă dă peste un magician. De fapt el va uita imediat cine eşti tu. Abia de la vârsta de 14 ani, copiilor li se dă voie să poarte propriile tricouri personalizate. Până atunci descurcă-te. Dă-te în spectacol. Fii interesant! Nu e uşor să fi părinte pe planeta noastră, vă spun eu.

Am scris acest text la workshop-ul de creative writing organizat de poetul şi prozatorul George Vasilievici în Braşov cu ocazia Watumi Festival & Fringe. Am avut de ales între mai multe teme, propuse de George. Eu am ales tema: planeta celor şase miliarde de gemeni.

Tom Tom

M-a strigat cineva.

–  Hei, băiete, ai o ţigară?

Tipul stătea sprijinit de un zid, pe partea cealaltă a drumului. Era dezbrăcat până la brâu şi semăna un pic cu Flea de la Red Hot Chilli Peppers. Mai bătrân cu 10, 15 ani poate.

Sufla fumul încet şi se uita la cer. Ochii lui erau de un albastru prespălat. Nu mi-a mulţumit pentru ţigară.

–  Te bronzezi?

S-a uitat la mine ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva.

            – Nu. Încălzesc şarpele lui Tom Tom.

Atunci am văzut tatuajul acela. Un şarpe i se răsucea pe braţe, pe umeri, ca apoi să coboare pe coaste în căutarea organelor interne.

–  Nu vrei să îmi povesteşti despre el?

–  Ce îmi dai?

Am început să mă scotocesc prin buzunare. Am găsit o hârtie de 5 mototolită.

–  5 verzişori.

–  Şi ţigările.

–  … ăăă, şi ţigările? Ok, fie.

–  Dă-mi banii acum. Nu vreau să mă fraiereşti.

S-a aşezat pe ciment, şi-a întins picioarele şi a scos o sticlă de Jack din buzunar. A tras o duşcă şi mi-a întins şi mie sticla. Îmi era scârbă să beau după el. Am luat sticla şi, ca să mai câştig timp, m-am aşezat şi eu pe jos lângă el. Apoi am tras şi eu o duşcă, sperând că nu voi simţi duhoarea gurii lui.

– Când era tânăr Tom Tom avea puterea să facă orice. Lucra la circ. Învăţase să zboare. Tom Tom ştia cum să rupă pânza jegoasă a cortului în care îşi făcea reprezentaţiile, şi să le arate oamenilor cerul. Tom Tom putea să facă asta pentru că nu îl interesa nimic din ce era pe pământ. Banii puţeau a beci. Banii sunt făcuţi în beciuri, ştiai? Băncile angajează diavoli care se pricep la chestii din astea. Tom Tom era pe drum tot timpul, dormea în rulote jegoase, iar sângele său era ca un răsărit de soare. Seara se aşeza toată trupa în cerc pe podeaua rulotei, în praf. Mirosea a sudoare. Ştii ce miros au trupurile după ultimul antrenament al zilei? Sudoarea aia care iese prin pori în timp ce muşchii se destind în sfârşit, după o zi grea?  Povesteau. Râdeau. Tom Tom o ţinea în braţe pe Sonia, cea mai frumoasă contorsionistă din lume. Pe geamurile jegoase intra lumina apusului. Câinii îşi târau lanţul prin praf. Tom Tom şi-a tatuat pe piept vulturul ăsta când lucra la circ – şi mi-a arătat mândru pieptul păros.

– Şi care este povestea şarpelui?

– Într-o zi ceva nu a mers bine. Lui Tom Tom i-a alunecat mâna şi a căzut. Şi-a rupt umărul stâng. Doctorii au zis că Tom Tom nu va mai putea lucra la circ niciodată. L-au dat afară de la circ. Sonia l-a părăsit pe Tom Tom pentru altcineva. Tom Tom a început să îşi caute de lucru. A avut multe slujbe, dar nici una nu i-a plăcut. Şi oamenii cu care lucra! Toţi îi povesteau lui Tom Tom despre ce vor face când îşi vor lua salariul, unde îşi vor investi banii, toţi erau atât de prevăzători. Nu ştiu cum să zic, viaţa pentru ei… viaţa… îşi cloceau viaţa, asta făceau! Tom Tom simţea că se sufocă. Că ceva îl macină pe dinăuntru. Simţea din ce în ce mai rar că face tumbe în aer, că se întinde spre acoperişul de pânză ca să-l sfâşie. Era din ce în ce mai puţin Tom Tom magnificul. Era din ce în ce mai mult o foaie de pontaj. Pentru el cerul nu încăpea într-un apartament cu două camere. A renunţat la slujbă. Tom Tom magnificul a lăsat în urmă micul apartament pe care-l închiriase. Cu ultimii lui bani şi-a făcut tatuajul cu şarpele. Ca să îl vadă mai bine. Nu îl scapă din ochi nici o clipă. De atunci locuieşte în stradă. În fiecare dimineaţă stă ore întregi nemişcat şi priveşte cerul. Apoi vede şarpele care se dezmeticeşte de la căldura soarelui şi se încolăceşte în jurul lui şi mai tare. Atunci Tom Tom pleacă să caute ceva de mâncare. Pleacă să îşi caute tovarăşii, poate ei mai au ceva de băut. Cam asta ar fi băiete! Pentru alte informaţii adresează-te impresarului lui Tom Tom.

– Dar stai un pic, vroiam să te mai întreb şi alte lucruri. Era tare moşul, nu vroiam să-l las să scape aşa uşor, chiar dacă era cam ţăcănit şi o tot ţinea cu şerpii şi cu vulturii lui. Chestii New Age.

– Să nu-mi spui că eşti jurnalist sau ceva de genu. Îi urăsc pe ăştia.

            A sărit în picioare, şi-a băgat sticla în buzunar. M-am ridicat şi eu de pe jos. S-a apropiat de mine şi m-a privit în ochi.  

            – Nu uita să priveşti cerul. Salut!

Am deschis gura să mai zic ceva, rămăsesem impresionat de ochii lui. Erau plini de încredere şi nebunie. Dar el o pornise deja în jos pe stradă. Pe spatele lui gol, şarpele părea viu. Tom Tom, am vrut să îi zic, ştii că cerul ţi-a decolorat ochii? Sau ceva de genu… Ştiam că nu s-a privit în oglindă de foarte mult timp. Dar nici nu avea nevoie.