În spațiul nostru aerian

Lumina apusului strălucește o vreme pe vârful aripii,
apoi dispare.
Sub noi țara cu fortificații și drumuri medievale,
inutile construcții.
Linia orizontului bate în ultraviolet. Peisajul
se schimbă, nori de gheață zobită.
În momentele mele cele mai bune
trupul se simte ca o șuviță de păr negru, proaspăt spălat.
Însă cum l-ar simți celălalt.
Între noi s-a creat intimitate. Strâng pumnul,
îl conduc încet către umărul ei.
O lovitură obosită.
Închid ochii și aștept să-mi repete gestul.