ca o sticlă de cola aruncată în iarbă*

Atât de

În timpul plimbării câinii rămân blocați de cealaltă parte a șinelor.
Unul irlandez și unul englez. Trenul apare pe neașteptate,
iese din curbă, nu e timp. Sunt încă departe,
iar eu le strig, șezi. Și setter-ul irlandez se și așază, celălalt,
Piper, setter-ul englez tot ar vrea să treacă.

E speriat, ce să facă fără mine pe partea cealaltă.
Își pierde cumpătul. Atașamentul său e mai puternic decât teama. Se avântă,
ar trece printre roți. E un marfar, bineînțeles.
Direct spre roți. Nu reușește să treacă printre ele.
Suflul trenului îl târăște, îl izbește de roți.

Îl depune lângă șine, pe terasament. Trupul nobil zace
fără o zgârietură. Zici că doarme. După operație aș duce
câinele sedat în brațe. E tot mai greu.
Fără suflet cât de grele-s toate. Mult mai grele. Îl îngrop,
mă minunez. Cum de-a încăput atâta iubire într-un trup atât de mic.

De asta

L-au scos și l-au adus aici direct din fântână,
unde a coborât cu o damigeană de vin și țigări,
dar era atât de beat că n-a mai reușit să iasă.
Au trebuit să cheme pompierii. Tanti n-a vrut
să-i lase înăuntru, au trebuit să spargă ușa.

L-au dus înapoi pe săracul nea Jóska
la ospiciu. Cei din sat îi zic balamuc.
Deși bătrânul a terminat teologia cândva.
Uneori obișnuia să predice în biserică,
atunci când preotul încă nu sau nu mai era acolo.

Vorbea frumos, nici nu-ți dădeai seama că ceva
nu e în ordine cu el. E întotdeauna foarte amabil,
așa că iar îi dau drumul curând. Și soția lui
o să ajungă acolo din nou. Curând. Nu suportă singurătatea, râde
nea Jóska. De asta se refugiază uneori în fântână.

Felicitare

Pârâul din pădure susură într-una,
nu îl ascultă nimeni. Peisajului
se duce de râpă începând cu detaliile. Și eu mă simt
vulnerabil în el, ca un arici care înaintează agale
pe autostradă. Mă apăr și
mă camuflez atât de perfect,
ca o sticlă de cola aruncată în iarbă.
Împotriva timpului și în spațiu. Ploaia mă spală, pârâul
muribund mă poartă în moliciunea-i fluidă, prins în
sfârșeala lui, ca pe o felicitare nebiodegradabilă.

xv, zahăr de probă

Semnul insesizabil al tandreții,
când încerci să salvezi cu zahăr
muștele ce-și dau duhul între geamuri
toamna. Sau cel puțin scrii despre ele.

Marea în ochi

Când închid ochii,
văd mările unduindu-se,

când deschid ochii,
vezi mările unduindu-se,

îi închid,
îi deschid,
se unduiesc.

*poezii de Jász Attila. Informații despre autor aici