jam with jey bi

ce ai făcut de dimineață?
am făcut duș. apa era ca o ploaie de iarnă.
cum era cerul?
avea culoarea și consistența unui chit ieftin.
acum j.b. e lângă tine. ce spune trupul tău?
radiografiile mele suprapuse peste fotografiile copacilor înmuguriți.
ce simți acum?
sistemul glisant al epidermei noastre. celulele mele într-un accelerator de particule.
ce te-a durut?
indiferent ce m-a durut, acum îmi trece.
l-ai văzut astăzi pe tatăl tău?
da. tăia felii de pâine ca un cosaș.
cum era j.b.?
ca și cum m-aș fi dizolvat într-un amurg cubist.
de ce te-ai apucat să aranjezi cărțile pe rafturi?
să am senzația că pot mișca lucrurile.
dacă în mine nu. nimic.
cum poți ajunge la ea?
dinții mei prin bluza unu, prin bluza doi, prin sutien, prin piele…
is this morphine, or what?!
j.b. e de sticlă. comment on this.
nici o problemă. aburim. desenăm smiley-uri cu buzele.
urmează o piesă de mc solaar:
elle était ma dame, elle était ma came,
elle était ma vitamine,
elle était ma drogue, ma dope, ma coke, mon crack,
mon amphétamine, caroline.

recită asta repede.

Anunțuri

Absențe nemotivate

e doar o întâmplare
părul ia forma unor capete
podoabele astea capilare
se hrănesc și cresc aici
în sălile de curs

(anii sunt bețigașe aromate)

ca un banc de meduze
pulsează lent alunecă
spre o altă instituție publică

celulele mele se simțeau părăsite

dau zăpada
lumina captivă în blana scurtă a zăpezii
se împrăștie în aer
pentru o clipă există umărul
pentru o clipă încheietura mîinii
a trecut atâta timp de când
n-am mai transpirat cu toți porii
încât a devenit o trăire psihedelică
zăpada alunecă de pe acoperișul de sticlă
din streșini cad broaște străvezii lip-lip pe beton
am terminat stau la soare mă sprijin de lopată
grade minus degetul mare pulsează dureros
îmi vine să îl bag în gură ca pe o acadea
mă gândesc că fac toate astea fără efort
dar e un efort continuu
să fiu împreună cu celulele mele
acum torc asemenea radiatorului unei mașini
oprite de curând

Cele mai captivante 50 de coperți de carte

Am văzut odată o expoziție de coperți de carte la sediul Bibliotecii Județene din Brașov și mi s-a părut interesantă. Era expusă acolo o mare varietate de coperți, de la coperta cărții Moara cu Noroc și până la faimoasa copertă a lui Apolodor. Ar trebui să facă cineva un astfel de top și pentru cărțile apărute în România dealungul timpului. Demersul nu ar fi deloc unul ușor, pentru că nu prea se găsesc coperțile cărților apărute în limba română pe net. Pe de altă parte, la noi nici nu există obiceiul de a folosi coperta de la prima ediție a unei cărți și la edițiile următoare. Cărțile apar la fiecare ediție cu altă copertă.

 Aaa, să nu uit să vă dau linkul 😛  Click aici pentru cele mai captivante 50 de coperți de carte.

Sub egida USR, Institutul Blecher poate deveni un important reper al literaturii deceniului următor

Un interviu luat lui Claudiu Komartin pentru cursul de Publicistică Literară susținut de domnul profesor Andrei Bodiu la Facultatea de Litere din Brașov

1. O să profit de ocazie şi o să încep cu o întrebare destul de previzibilă, pe care vroiam să ţi-o adresez de mult timp şi pe care tu ai aşezat-o la începutul microchestionarului conceput pentru poeţii cu care te-ai întâlnit în cadrul programului Word Express: care sunt poeţii care te-au marcat, modelele poetice cele mai influente şi mai durabile?

Cred că totul a-nceput cu Trakl şi cu Rimbaud. Deşi cred că pe ei i-am înţeles cum trebuia doar mai târziu. I-am iubit şi urmat, în diferite perioade ale adolescenţei mele, pe Emil Botta şi pe Arghezi, pe cerchiştii sibieni şi pe Mircea Cărtărescu, pentru al cărui Levant aveam un adevărat cult. Ţin mult la poezia lui Pier Paolo Pasolini, la O’Hara, la Apollinaire, dar şi la contemporanii noştri Charles Simic, Robert Pinsky, Tomaz Salamun. Dintre poeţii români de dată recentă, le rămân devotat în special Marianei Marin şi lui Ioan Es. Pop.

2. La emisiunea „Dicţionar de literatură română” realizat de Eugen Lucan pentru postul Radio România Cultural în decembrie 2009, Octavian Soviany a comparat volumul tău de poezii „Păpuşarul şi alte insomnii” cu o coborâre în infernul personal, iar pe cel mai recent dintre volumele tale cu paradisul regăsit. Spre ce se îndreaptă poezia lui Claudiu Komartin?

Păi, după spusele domnului Soviany, înseamnă că nu a rămas necercetat decât purgatoriul. Poate că într-acolo mă îndrept, deşi ordinea acestor explorări ar fi trebuit să fie alta… Şi totuşi, simt că cel mai tare mă îndrept în momentul acesta spre teatru.

3. Se poate trăi din propia literatură şi din traduceri? Tu cum reuşeşti? Ce cărţi traduci în momentul de faţă?

În România nu. Eu cel puţin nu am găsit reţeta, deşi mă străduiesc de câţiva ani (timp în care am publicat trei volume de versuri şi am tradus trei romane, precum şi câteva zeci, dacă nu sute de poeme). Acum traduc din franceză romanul Această orbitoare absenţă a luminii, de Tahar Ben Jelloun, o carte de mare forţă şi de o poezie pasionată, care sună excelent în româneşte.

4. Ai publicat câteva poeme sub pseudonim pe RoLiteratura. Ce a însemnat pentru tine această experienţă? Ce ai aflat despre Claudiu Komartin pe această cale?

Am aflat că există şi că poate el să-ncerce în joacă măşti şi pseudonime, că nu mai păcăleşte pe nimeni (sau aproape).

5. La începutul carierei tale poetice susţineai destul de aprins Generaţia 2000. În 2005 ai publicat un articol care se numea „Generaţia 2000 – o introducere”. Între timp unii dintre reprezentanţii acestei generaţii te-au dezamăgit. În ce sens? Ce părere ai astăzi despre Generaţia 2000?

Da, am fost un susţinător al acestui proiect mai degrabă contextual, “generaţia 2000”. De care a fost nevoie pentru a crea o breşă, pentru ca tinerii să înceapă să se afirme în grup. Iar dezamăgirile au venit destul de repede. Eu credeam că vom fi mai buni, mai sinceri şi mai solidari decât cei dinaintea noastră, dar am văzut atâta mizerie în lumea literară a anilor 2000 încât încrederea mea în mişcări care să schimbe lucrurile – sau orientarea generală a unei lumi în care cantitatea de mizerie creşte întruna – s-a deteriorat cu mult. Dar nu mă las. Poate că voi face nu doar prin scrisul meu, ci şi prin susţinerea programatică (după puterile mele) a acelor autori care merită atenţia publicului, o diferenţă.

6. Spune-mi câţiva tineri, care nu au debutat încă, despre care tu crezi că vor avea ceva de spus în literatura română în următorii ani.

Sorin Staicu, Adi Diniş, George Serediuc, Andrei Luca, Aura Maru, Diana Cristea-Şerban, Mihai-Ionuţ Ologu, Medeea Iancu, Alexandru Drăgan, Dumitru Vlad, Andrei Pintea şi alţii cărora le doresc să aibă curajul de a se descoperi, dar şi de a se lăsa descoperiţi.

7. Pe data de 20 septembrie 2009 a avut loc prima ediţie a clubului de lectură „Institutul Blecher”. Ce aşteptări aveai de la acest club de lectură atunci când l-ai lansat? Mă refer aici şi la aspecte mai pragmatice cum ar fi numărul participanţilor, etc. A sesizat lumea literară demersul tău?

Prin Institutul Blecher, mi-am dorit să ofer o alternativă la formatul prăfuit şi nefrecventabil de cenaclu literar bucureştean. Am ştiut de când l-am inventat că Institutul trebuie să devină un club de lectură/atelier în care se poartă discuţii aplicat pe textele citite, la o cafea sau la o bere. Relaxat, dar şi riguros, cu discuţii argumentate şi bine înfipte în cultura participanţilor. Şi eu aveam nevoie de asta, fiindcă nu mai există nimic asemănător în Bucureşti, mai ales acum, că Marin Mincu a plecat dintre noi, şi tinerii mei colegi şi-l doreau, mai ales cei care sunt în perioada când trebuie să citească şi să scrie mult pentru a ajunge să dea ce au mai bun. La fiecare dintre cele opt întâlniri din 2009 au venit în medie 30 de persoane, maximul atingându-l o ediţie cu Vasile Ernu şi Ilieş Gorzo, când eram 40 în subsolul din Dharma Bar. Eu unul am stat în picioare, dar asta m-a bucurat. Şi m-a făcut să mă gândesc la necesitatea de a-l muta într-un loc unde să poată veni un public tot mai numeros şi mai implicat şi care să nu pară ceva făcut pentru o gaşcă a literaturii tinere. Altfel n-ar fi citit scriitori atât de diferiţi ca V. Leac şi Mihai Duţescu, Dumitru Bădiţa şi Andrei Ruse, Cosmin Perţa şi Moni Stănilă… Iar dacă am reuşit să-l conving să vină până şi pe Ştefan Manasia, care a avut o lectură ireproşabilă, atunci cred că pot aduce pe oricine.

8. Ce surprize ne rezervă pentru anul 2010 Institutul Blecher?

Institutul Blecher va avea din februarie, dacă nu intervine nimic, un parteneriat cu Uniunea Scriitorilor. Şi se va ţine în acelaşi loc în care au crescut câţiva dintre scriitorii cei mai cunoscuţi şi mai activi de după 2000: în sala oglinzilor, unde se ţinea la începutul deceniului cenaclul Euridice condus de Marin Mincu. Cu o bună promovare şi cu participanţi de prima mână (la primele ediţii vor citi Radu Vancu, Marin Mălaicu-Hondrari, Teodor Dună, Mitoş Micleuşanu, Alex Potcoavă, cărora li se vor adăuga câţiva tineri ce nu au debutat încă), Clubul de lectură Institutul Blecher poate deveni, sub egida USR (deocamdată singura instituţie interesată să-mi acorde vreun sprijin), un important reper al literaturii deceniului următor.

9. Poeziile tale sunt incluse în destul de multe antologii de poezie apărute în afara ţării. Poate cititorul român de poezie să se aştepte la apariţia unor astfel de antologii şi la noi? Sunt destui tineri poeţi contemporani în ţările învecinate despre care în România nu se ştie practic nimic. Mă gândesc la cei cu care te-ai întâlnit în cadrul proiectului Word Express. Ce piedici există în calea apariţiei unor astfel de antologii?

Eu tot traduc şi public prin reviste, pe hârtie şi online, pe blogul meu, unanotimpinberceni.blogspot.com, pe care vă invit să-l vizitaţi, dar editorii rareori răspund pozitiv la astfel de proiecte de antologii. Am propus de câteva luni uneia dintre editurile noastre de top publicarea unei antologii din Pasolini şi nu primesc nici un răspuns. Poezia contemporană din ţările vecine şi de aiurea continuă să fie o necunoscută până şi pentru majoritatea poeţilor (cum a fost, de altfel, în ultimele două decenii). Încerc să mai schimb câte ceva traducând când şi când din poeţi care îmi plac, cu posibilităţile pe care le am la-ndemână.

10. Crezi că site-ul Club Literar va redeveni vreodată ceea ce a fost? Cum ar trebui să „arate” site-ul literar ideal?

Club Literar, ca şi Cenaclul Euridice, a reprezentat un moment important al deceniului ce se încheie. Dar a dat tot ce putea prin anii 2004-2007. Acum e doar un brand. Gâfâie. Iar vanitatea câtorva autori de acolo i-a deraiat de-a binelea, căci se şi văd, în frunte cu câteva falnice promisiuni ca Sociu şi Chiva, în Panteon. Site-ul literar ideal ar trebui să fie pandantul unui club de lectură / atelier viu, în care lumea să se şi întâlnească din când în când. Eu nu vreau să mai aud de bătăliile şi de polemicile fără conţinut pe care le poate purta oricine pe net. Vreau să-i văd pe oameni la faţă, vorbind deschis, cu cărţile pe masă, despre literatură. E cu totul altceva decât în faţa monitorului, unde orice bibilică e vultur şi orice scriitoraş un pamfletar sângeros.

11. Zilele acestea ai fost implicat într-un proiect cu deţinuţii de la Penitenciarul Bistriţa. Ce impresie ţi-a lăsat lumea de dincolo de gratii?

A fost o experienţă impresionantă, din care cred că am avut de învăţat ca om şi ca posibil dramaturg. Sper ca textul pe care îl voi scrie pornind de la lucrurile auzite şi din însemnările-mărturii ale deţinuţilor de la Bistriţa (fie el un text teatral care să poarte mai hotărât amprenta mea, fie un montaj dramatizabil cu poveştile acelor oameni) să vorbească mai convingător decât aş putea-o eu face într-un interviu despre o lume complexă, colcăitoare şi pătimaşă care e la doi paşi de noi, în umbră, şi pe care ştim aşa de bine s-o ignorăm. 

Un poem de Orbán János Dénes

În caietul de amintiri al domnişoarei Sz.R.

De-aş locui pe malul Someşului,
şi tu ai spăla în apele lui,
şi albastră, ca ochii tăi, ar fi
apa, şi pe mine m-ai iubi!

De-am locui acolo, sub pod,
eu aş prinde peşti şi raci în năvod,
din alge aş pregăti o pernă,
patul din aluviuni şi lucernă!

Sz.R. kisasszony emlékkönyvébe

Bár ott laknék a Szamosnál,
Szamos vizében te mosnál,
és kék lenne, akár szemed,
a víz, s szeretnél engemet!

Bár ott laknánk a híd alatt,
s én rákot fognék és halat,
párnát hínárból hordanék,
ágyunk lenne a hordalék!




minden megváltozik . . .

Originally uploaded by tÉdÉ

Cum să creezi timp

Fragment din romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban

Cantitatea de energie limitată, aceasta este o idee. Oamenii sunt cantităţi – q – de energie, limitate, să zicem: plus trei. Insul genialoid e şi el egal cu: plus trei, energia sa e mediocră. Excepţională la el este doar capacitatea sa de a concentra această energie pe asupra, mereu, a unuia, aceluiaşi obiectiv, scop, indiferent de valoarea acestuia, de importanţa acestuia. Nu energia, cifra ei, nici scopul pe care se exersează ea, pe care se aplică, presează ea, contează, ci capacitatea de concentrare în timp, aceasta creează valoarea, saltul, revelaţia, autodeterminarea, etc. Tensiune-timp, concentrare-funcţie de timp. Totul e, deci, funcţie de timp, capacitatea unui psihic concentrat de a rezista în timp, de a nu-şi degrada concentrarea în timp. Poate rezulta de aici şi o definiţie posibilă a timpului, retroactiv, pornind de la obiectul creat. Ce e timpul? Spaţiul necesar creării unui obiect de către o energie dată, q. Timpul, evident, nu se creează totdeauna, aceasta e prima axiomă: nu oricine, nu orice, pot crea timp. Omul mediu nu creează timp, nu are capacitatea de timp. N-o poate face singur, ci doar în colectivitate. (Aceasta trimite însă la studiul meu: „Relaţia individ-masă”.) Când individul singur creează timp, el este egal, are chiar funcţionalitatea unei colectivităţi, prin forţa sa de a inhiba accidentalul, de a distruge accidentalul, prin economicitatea sa profundă care se exteriorizează, nu-i aşa, în concentrarea acelei energii de plus trei, să zicem, ducând la o potenţare uriaşă, a acesteia. Plus trei la puterea 14 sau 28. Pe când insul mediu îşi risipeşte acest: plus trei, în cel puţin două sau trei acţiuni divergente, apărându-se de concentrare ca de o boală, ca de ceva dăunător, apărându-se de timp. Concentarea întregii energii vitale (sau aproape) e, într-adevăr, ceva inuman, ceva peste-uman. Concentrarea-timp. Oh, e atât de seducătoare risipirea, diversificarea energiei, varietatea îndeletnicirilor, a scopurilor. Ceea ce se opune unităţii, organicităţii; şi voinţa e un organ, poate fi astfel. Ce interesant ar fi un studiu al conceptului de voinţă de la Fichte, trecând prin Schopenhauer (viaţa ca voinţă) la modernul Nietzsche (Wille zur macht). Sau cu mult mai devreme, neoplatonicii, Plotin, cosmosul ca o formă a voinţei universale, universul ca o formă a tensiunii. Din păcate nu am timp pentru aceasta, nu am informaţia necesară, mi-ar trebui minimum jumătate de an pentru lecturi, fişări. M-ar atrage această „diversificare” a timpului meu, această odihnă de timp, această preocupare de diletant. Gândul nu e şi el o „diversificare”, o „diversiune” de scop?! Mai bine zis: „gândurile”, pentru că Gândul unic, e chiar scopul ce începe să existe ca fătul în lichidul amniotic.

Reconversie profesională

retention

Originally uploaded by brookeshaden

hoinăreşti pe rep
un let it be
la chitară electrică
şi acid în piept

urmăreşti fără să vrei
băiatul cu florile
de la o masă la alta prin baruri

ai nevoie de reacţii
arătătoare lipite de cupluri
beţivi ciocnindu-şi burţile
într-o semiîmbrăţişare
de mascote din pluş

las’ că ştiu eu
le-ai furat din cimitir

aştepţi să se ducă naibii
tot sistemul ăsta
care ţine în echilibru
indiferenţa şi disconfortul lor
de data asta unul dintre ei
se întoarce cu spatele la ceilalţi
alege şi plăteşte florile

hai recunoaşte
te bate gândul să te bagi şi tu
în afacerea asta cu trandafiri
îţi va aduce mulţi fiori
multă inspiraţie