O scurtă istorie a eşecurilor mele în dragoste

Csilla m-a învăţat că frumuseţea este
a patra culoare primară,
pe care trebuie s-o caut tot timpul.
Apoi a spus nu.

Maria era o vrăjitoare.
Mă uitam la pozele cu ea de la banchet
şi mi-a ţîşnit sângele din nas.
Mi-a arătat ce înseamnă să fii iubit
timp de o zi, după ce ai fost dispreţuit
trei ani.

Anna m-a învăţat că inima este
o plută de pescuit.
Îi studiezi zbaterea în linişte.
În perfectă linişte.
Dar şi-a dat seama repede că sunt un începător.

Nicoleta şi ninsoarea.
Am urcat cu un elevator-platformă
pînă la etajul la care se formează fulgii.
Imediat după aceea a plecat în Italia.

Cazul Rozalia:
am stat în genunchi în faţa ei,
cu un trandafir roşu în mînă.
Aşa am visat că trebuie să fac.
A fost un dezastru total.
Subconştientul meu era/este guvernat
de legile unui bizar Ev Mediu.

Mîna aspră, deprinsă cu prăşitul a Bertei
m-a lucrat cu îndîrjirea cu care lucrezi un pământ arid.
Crezând orbeşte că voi produce o floare exotică.
Apoi şi-a dat seama.

Am crezut că ochii albaştrii ai Ancăi
mă vor învălui ca un strat de ozon
şi inima mea nu va putrezi niciodată.
Din nefericire, a uitat să vină la întîlnire.

Georgi mi-a demonstrat că
televizorul este un bazin cu formol
în care trupul se păstrează tînăr şi sexy,
iar creierul rozaliu nu-şi pierde strălucirea.

Klári m-a spălat pe cap şi pe spate,
mi-a făcut senvişuri calde,
mi-a cumpărat papuci şi chiloţi,
mi-a cusut numele pe pernă,
dar eu m-am plictisit şi am ieşit
din această versiune demo a căsniciei
să iau o gură de aer.

Spiriduş a improvizat o scenă din piesa
Frumoasa călătorie a urşilor panda,
şi cred că a uitat să mă roage să spun aaa
ca şi cînd ar trebui să o uit.

Didi şi-a îmbrăcat organele interne
în paiete, cînd expiră e ca şi cum
ar pulveriza în jurul ei cu sclipici.
Dar undeva sub piele şi paiete,
în şira spinării, un soare topit, mercurul
sensibil la fericire urcă sau coboară
ca într-un termometru.
Mie însă nu mi-a arătat niciodată
ravagiile acestor furtuni solare.

Femeii elefant îi doresc
ca aerul să treacă prin plămînii ei
ca un fluture, nu ca o larvă.
Îi doresc să descopere într-o dimineaţă
că pereţii venelor ei sunt căptuşiţi
cu papile gustative.
Savurează sîngele care curge prin tine!

Audrey mă saluta cu expresia:
„Bună dimineaţa, sau e ceva astrologic!?”
Cînd s-a născut ea,
lumina era o foaie imaculată din care tatăl ei
a decupat umbre care se ţin de mînă, se ţin lanţ,
şi ea trebuie să danseze cu fiecare omuleţ negru
în parte. Eu nu sunt unul dintre ei. Astrologic.

Lui Finn aş fi vrut să îi suflu o păpădie în păr,
ca acele paraşute pufoase prinse în firele şatene
să îi asigure o aterizare sigură în braţele mele.
Dar toate paraşutele s-au defectat.

(Pentru alte detalii contactaţi autorul în persoană.)

Dezintegrare

Cineva a uitat o portocală
pe un cîntar electronic.
Dacă te uiţi atent
la afişajul cântarului,
o să vezi cum portocala
îşi pierde din greutate,
cifrele aleargă înapoi
spre zero.

Visul unui om care are probleme cu stomacul

Într-un tablou
zeiţa instalaţiilor sanitare
ţine sub braţ un mănunchi
de ţevi de canalizare din pvc
în ochii ei de lemurian
pluteşte febra
în planul îndepărtat
copiii cu ochelari fund de borcan
cu acadele în formă de ciocan
construiesc cel mai mare vas de veceu
din lume
va avea multe ferestre
va fi cît Casa Albă

se văd câteva falduri şifonate
dintr-o perdea de aur
care va masca totul

E ora închiderii

Aici sunt testere cu parfumul pielii ei, noaptea.
În alt magazin sunt expuse hainele ei pe care, atunci când intru,
un angajat le aruncă imediat în maşina de spălat marca Nostalgia,
semiautomată, o rablă veche. Mă aşez pe un scăunel pliant,
şi mă uit ore în şir cum le învârte tamburul, cum dispare spuma.
Primesc haine înălbite complet, într-o pungă de plastic.
Aici, căldura ei latentă în rezistenţele reşourilor electrice,
acolo noaptea aceea de vară (neapărat) filtrată de branhiile
aparatului de aer condiţionat, dincolo visele ei, arse pe dvd-uri,
cu subtitrare cu tot, un fel de remake-uri hollywoodiene.
Cu căruciorul aproape plin alerg la librăria pentru cei mici,
unde cumpăr cărţi de colorat cu chipul ei, cărţi de desenat
în care trebuie să unesc punctele numerotate de la 1 la infinit,
cu creionul pentru a-i descoperi faţa, sau trupul, apoi
intru într-un magazin de suveniruri de unde recuperez
lucruri lăsate la ea : o bucată de ceramică vopsită în culori violente
reprezentând mâna mea, un suvenir cu magnet, lipit de sânul ei.
Casele de marcat devorează timpul articol cu articol,
produs după produs, ca nişte cosaşi uriaşi. E ora închiderii.
Femei de servici în costum liliachiu crepuscular
mă împing cu mopurile spre ieşire, miroase a dezinfectant.
Mă împotrivesc. Alerg spre uşa pe care scrie accesul interzis
persoanelor neautorizate. Vreau să găsesc femeia vie,
femeia care s-a dezmembrat din proprie voinţă, în faţa mea,
în timp ce încă o ţineam de mână, totul a durat o clipă,
a făcut repede inventarul, cădeau silenţios braţele tăiate,
tăia cu precizie milimetrică, în timp ce ne priveam în oglindă,
erau sisteme invizibile de drenare a sângelui, vezi Andrei,
nu lipseşte nimic, dar… şi m-a scuturat încă odată puternic,
în semn de rămas bun şi şi-a făcut o incizie pe faţă,
în loc de zâmbet. Mi-a lăsat doar mallul ăsta,
o dovadă a bogăţiei sale, unde pot intra din când în când.
Într-adevăr, nu îi lipseşte nimic.

Monstrul sacru al scobitului în nas

Vă rog să mă lăsaţi în pace! Nu am timp să scriu acum.
Acum e timpul pentru concursul de scobit în nas.
Nu lăsa pe mâine scobitul în nas pe care îl poţi face azi!
Aceasta este deviza mea şi a colegilor mei!
Dar aici totul se face la o scară mică.
Suntem prea puţini în branşă.
Acum lucrez la o nouă tehnică, ascuns în spatele monitorului.
Tehnica scobirii în nas cu ambele mâini.
Aş deveni un tip mult mai echilibrat dacă m-aş scobi
în nas cu ambele mâini. Aş deveni ambidextru.
Ar fi o calitate pe care aş putea să o trec în CV-ul meu.
Un aspect care nu ar trebui neglijat de nici o firmă serioasă.
Deja presimt că în momentul în care voi demisiona de aici,
pentru că nu mi se acordă condiţiile optime
scobitului în nas timp de opt ore pe zi, ci numai part-time,
voi fi the most wanted expert în scobit nasul,
monstrul sacru al scobitului în nas, cel care a trecut
ca o vijelie prin atâtea firme, transformându-le radical
cultura organizaţională, făcând-o mai uşor de suportat.
Directorii de resurse umane mă vor curta prelung,
îmi vor face cadouri, mă vor mitui, mă vor scoate în oraş,
doar ca să accept să fiu responsabil cu scobitul în nas
la o oarecare firmă multinaţională, care nu ar putea
să supravieţuiască pe meleagurile noastre fără sprijinul meu.
Şi mă voi pune pe treabă numaidecât.
O să îi învăţ pe novici, pe cei fără experienţă cum să o facă.
Cum să agaţe cu unghia, cu voluptate mucul întărit,
tehnicile hedoniste prin care se poate prelungi plăcerea,
îi voi îndemna să exerseze şi acasă în familie, să ignore
soţia şi copiii, e vorba totuşi de scobitul în nas,
un mod de a-ţi câştiga existenţa şi de a progresa în viaţă.
Voi organiza training-uri şi conferinţe cu tema
„Alimentaţia şi productivitatea muncii”, în care voi vorbi
despre ce trebuie să mănânci ca să produci mai mult mucus
(lactate, grăsimi), sau cu tema „Cum să răceşti pe jumătate”,
să fii doar mucos, nu răcit, prin expunerea la curent,
joculeţe practice pe aceste teme, lungimea optimă a unghiilor, etc.
Bineînţeles voi dispune întocmirea unor fişe de pontaj,
unde se trec orele efectiv petrecute cu această activitate.
Voi convinge conducerea să acorde fonduri pentru dezvoltarea
unui sistem de management al calităţii în domeniul
scobitului în nas, proceduri, înregistrări, documente, revizii,
tone de hârtie şi vrafuri de registre (crearea de noi joburi),
care să însoţească această nobilă muncă, această milenară îndeletnicire.
Voi prezenta lunar rapoarte conducerii firmei,
grafice cu cantitatea de muc obţinută, eficienţa exploatărilor nazale,
voi face propuneri inovative privind folosirea materiei prime obţinute,
producerea de combustibil, evident după un proces prealabil
de dezinfectare a materiei prime. Cocs uman pentru sobele,
pentru centralele noastre termice, energie organică, nepoluantă!
Să nu mai depindem de gazul rusesc şi petrolul arabilor.
Să exportăm această bogăţie a noastră în UE şi USA!
Şi v-aş mai povesti despre proiectele şi visele mele,
dar trebuie să mă scobesc în nas, să nu îmi pierd dexteritatea,
să nu regresez până la punctul în care nu ştiam nimic despre
scobitul în nas. Ce nefericit eram atunci, ce existenţă searbădă duceam!

Lover man where can you be

 

 

 

 

 

dulceaţa oscilează lasciv în aer
sfârcul ei sclipeşte întunecat
colţul unei feţe de masă
îmbibat cu vin roşu
ai curaj să apuci şi să tragi peste tine
masa în cascade de porţelan?

în chiloţii ei cu dantelă
îngerii au lăsat câteva pene
pe care şi le-au smuls disperaţi
când i-au văzut trupul
lins împrejur de fulgere

***

primăvara năpârlesc îngerii

pielea lor cade peste pomi şi grădini

parfumul zborurilor se evaporă încet

dâre de condens din altă dimensiune

Dragă Adriane,

poeţii au fost înlocuiţi cu băuturi care le poartă numele, conform unei legi nescrise a economiei de piaţă. Se găseşte pe raftul oricărei bodegi vinul Eminescu, un vin demidulce, cu aromă generoasă, bitterul Bacovia, lichiorul Voiculescu, votca Păunescu, deşi tu nu ai murit încă, Adriane, doar că în ultimul timp te ocupi şi cu altceva, şi multe alte băuturi. Astfel, poezia intră şi iese din om fără urmări grave, doar îi ia minţile un pic, urlă şi recită, recită până fuge pământul de sub el, pământul românesc, of course, îl face să spargă paharele şi scaunele în revolta-i profundă, iar a doua zi nu îşi mai aminteşte nimic. Sau nu îşi aminteşte când ar trebui, Adriane. Poezia îi dă omului impresia că face lucruri extraordinare, că participă la acţiune. Da, da, limba încleiată, dar performantă, care tractează cu pricepere toate fiarele vechi ale ţării şi le face să dispară ca în desenele animate cu Alladin, limba, acel duh al lămpii, în timp ce omul poate să stea tolănit în şezlong cu burta la soare şi să spargă seminţe. Da, da, poezia va ajunge, Adriane, ca o scrisoare de intenţie pe masa managerului unei firme multinaţionale şi va vorbi despre năzuinţele poporului român. Iată rezumatul scrisorii de intenţie: munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă.

În căutarea lui A

 

Eu merg în gol.

Corpul tânăr şi senil va face

încă 40-50 de ani ceea ce a învăţat,

în crisparea sa de a fi fericit.

Sexul meu este un trăgaci user friendly

pe care apasă zilnic fetele

din reclame şi filme şi clonele lor

de pe stradă.

Ajung pe scurtătură la ovulul de plastic

confort unu, mă instalez acolo,

un bărbat care nu se va naşte niciodată.

Zilnic, în autobuz sau pe stradă

sau la muncă, vine cineva

şi îmi toarnă în cap o farfurie de limacşi

care devorează orice semnal sau pâlpâire

de verde din mine.

Rămâne doar pretensiunea pretensiunii,

vibrând în balele şi mâzga lăsată în urmă,

rumeguşul unei dorinţe mai mari.

Atunci mă servesc cu mere de import,

pe jumătate crude,

cu data de expirare pe etichetă.

Zilnic, cineva fură un buton, fute o siguranţă

din panoul de control al pieptului meu.

(Sau poate că îl invit eu să o facă).

Întuneric în ventricule.

 

Câteodată

găsesc nervul optic care atârnă în mine

ca un mănunchi de fire electrice prost izolate

din tavanul unei încăperi.

Mă apropii de buretele suprasaturat cu întuneric,

făcut dintr-un fel de nitrat de argint,

sensibil la o altfel de lumină.

O poză multidimensinală, vie, găunoasă,

nedevelopată încă, în care înoată A,

cel latent, miliardele sale de celule şi ţesuturi,

singurul care mă poate impresiona cu adevărat,

singurul care îmi dă fiori.

Mă afund ca o bacterie în el. În mine.

Câteodată derapez pe linişte,

şi găsesc tăcerea care creşte an de an,

ca inelele unui copac, acel sunet invers.

În mijlocul tăcerii lemnoase, uscate,

îl găsesc pe A, care stă cu spatele la mine

şi tace ca un copil bătut pe nedrept.

Mă „uit” acolo, aşa cum uiţi un cadou pe masă,

poate-poate mă va ierta.

Octogenarii şi dragostea

Părul lor alb se amestecă şi curge ca materia primă din care se fac îngerii. Se sărută: în gurile lor se învârte o pastă făcută din mere rase şi biscuiţi pisaţi. Excitarea îi încălzeşte ca un ceai cald de tei. Fiecare granulă din pielea lui îşi găseşte locul în pielea ei, e acolo de mii de ani, înglobată în peisaj, granulă lângă granulă, sediment din aceeaşi rocă, dizolvată în pielea ei asemenea dunelor de nisip. Întinşi pe pat, mâna lui zbârcită probează inima ei, ca pe o mănuşă. Strânge pumnul, relaxează pumnul. Strânge pumnul, relaxează pumnul. Cu inima lui ea face la fel. Sexele lor sunt diforme şi inutile, o plastilină uscată în forme nereuşite, abandonată de un copil de grădiniţă care s-a plictisit de jocul ăsta, un copil care a crescut.