Vor citi:
Ruxandra Anton
Mirela Lungu
Dumitru Bădiţa
Angela Marinescu
Nichita Danilov
Alina Pachiţanu
Răzvan Ioan Dincă
Lucian Perţa
Caius Dobrescu
Adrian Pîrvu
Andrei Doşa
Violeta Savu
Mugur Grosu
Ionuţ Ştefănescu
Radu Ianovi
Paul Vinicius
Vasile Leac
Muzica:
Ionuţ Ştefănescu (flaut)
Edi Neumann (clarinet, saxofon)
Moderatori:
Duminică, 27 noiembrie 2011, ora 21.00
Club La Scena
Calea Călăraşi 55
Vă aștept mâine, 26 noiembrie, de la ora 17, la standul Tracus Arte la Gaudeamus [Romexpo, pavilionul central: primul inel, cum intraţi, pe dreapta, pe lângă ICR; sau: nivel 4.50, stand nr. 235 ADPC], unde îmi lansez volumul de debut ”Când va veni ceea ce este desăvârșit”.
Fug repede să prind trenul că am înțeles de la Elena Borras că au sosit exemplarele din antologia Deranj împreună cu v. leac și se bea vin acasă la Ana Toma 🙂
A doua carte a lui Ionuț Chiva, după romanul ”picar interesant” (69), cum îl descrie el însuși, este una de poezii. Titlul (instituția moartă a poștei) duce cu gândul la alienare și la societatea secretă inventată de Pynchon, Tristero. Abia după ce parcurgi întregul volum se relevă și un alt sens al titlului. E ca și cum ai avea în față un maldăr de scrisori pe care Ionuț Chiva le-a scris de-a lungul timpului pentru prietenii lui, dar și-a dat seama de inutilitatea demersului și le-a păstrat pentru el.
Intuiția de prozator a autorului se face simțită mai ales în structura textelor. Un bun exemplu pentru dexteritatea cu care autorul taie și suprapune cadrele, obținând maxim de efect, este poemul zîmbet american, unde cântecul de înmormântare improvizat de elevul ionuț chiva pentru sticlete este pomenit vag la începutul textului (creând astfel un orizont de așteptare) și este redat abia la sfârșit. La fel se întâmplă în don’t pull a ian curtis on me, un film mut în care butonul mute este dezactivat abia la sfârșit.
Câinii sunt personaje importante în instituția moartă a poștei. Viața lor este strâns legată de viața lui emoțională și senzitivă, prezența câinelui provoacă exaltare; când descrie primăvara și vara, Ionuț Chiva vorbește despre câini, alteori se identifică atât de mult cu ei încât o parte a emoțiilor se transferă asupra lor (hotel astoria), ei poartă semnele suferinței și dezesperării sale.
La nivel micro, textele lui Ionuț Chiva funcționează după deviza dată de Mallarmé poeziei (poezia trebuie să fie ca o pagină de ziar). Referirile la filme și poezie, cultura grunge, minimal și pop, link-urile de pe youtube sunt numeroase și combinate în mod ingenios. N-o să găsești aici fulgurații poetice de moment, ci mai degrabă imagini care se întind pe jumătate de pagină, așa cum se întâmplă în portughezii, unde ordinea în care pornesc trei mașini dintr-o parcare creează o paralelă neașteptată cu șansele pe care le avem în viață și pe care le putem rata într-un timp foarte scurt.
Aici sunt toate lucrurile care de la o vârstă își fac singure treaba ”noaptea își vede de treaba ei/ conservă lucruri și apoi le dă verde” și nu le mai poți controla, e multă abrutizare ”bocancul durerii”, ”în altă dimensiune iei lanțuri pe spate” ”nu-i rău e violent e bocancul din piept”. Aici sunt anii aceia în care tinerețea își pierde strălucirea, pe deasupra acestei lumi trece planeta Melancholia a lui von Trier.
Poate unul dintre puținele lucruri care i se pot reproșa lui Chiva este că uneori abuzează de o tehnică prin care sunt omise cuvintele, gândul nu este dus până la capăt: ”pentru că nimeni nu și în afară de asta nu”. De cele mai multe ori însă, aceasta contribuie la ritmul poeziei, se obțin imagini neașteptate: ”a doua zi încinge mess”, ”că/ asemeni egretelor ei fac fără să zică/ și să știe extincția”.
Ionuț Chiva –instituția moartă a poștei
Editura Casa de Pariuri Literare – 2011
O înregistrare realizată de Vlad Drăgoi, căruia îi mulțumesc că m-a lăsat să-i fur ”materialul”:
Astăzi se va desfășura ediția cu numărul 11 a Maratonului de poezie de la Brașov. Invitații speciali de anul acesta sunt trei poeți din Bistritz: Dan Coman, Ana Dragu și Marin Mălaicu-Hondrari.
Pentru a sărbători 50 de ani de la apariția faimosului Catch-22, scris de Joseph Heller, editura Random House a realizat următoarea animație:
Catch-22 50th Anniversary Animation from Ian Higginbotham on Vimeo.
Orcsik Roland s-a născut în 1975 în localitatea Óbecse (Bečej) din Voivodina. Din 1992 locuiește în Ungaria. Scrie poezie, eseuri, studii și critică. Traduce din limbile slave de sud. În 2002 a publicat o antologie de poezie croată contemporană. Este unul dintre redactorii revistei de cultură Fosszília. Până acum a publicat trei volume de poezii.
La grădiniță
El era în grupă cu
sârbi eu cu unguri corcituri
amândoi din aceeași rasă
a venit la mine odată
voia să facă cunoștință și-a întins
mâna l-am pleznit
peste ochi – câine slav! –
și am fugit la ai mei spre
buncărele din anvelope de tractor
m-am urcat pe un scaun de plastic
mândru
nu m-a observat nimeni
Džoki YUing
păi așa e ușor
să devii cunoscut în dallas
însă bunica
m-a prevenit
să nu fiu niciodată
ca ăla
Džoki YUing
că o să mă prindă și pe mine
da da și nu prea
mă iubesc
Pauză-cauză
Din gaura neagră
curge sânge
ca tușul din imprimanta
dezmembrată.
Degeaba circulă în continuare
singuratică
tensiunea (V) în rețea:
câmpul de luptă e pustiu.
Altminteri a fost, ce n-a fost.
Acum doar: game over.
Dau clic pe start,
am putea să începem din nou.
La început a fost.
Obstacol. Doar în interiorul sistemului poate fi,
în șuruburile sentinței gordiene.
Ți-e frică?
Programul nu sistează,
se transformă,
ca pana de curent
în conștiință.
No problem
(Alf)
Acumulatorul se descarcă,
inima până la fund.
Încarc-o
și-ți va bate în gât
ca paradisul în
poezia lui B. – balon roșu.
Introdu codul, motivațiile,
lasă-mă să dudui o vreme.
Nu mă întreba nimic
sau doar chestii banale.
Și dacă tot suntem la capitolul ăsta:
sunt bine.
Aha în loc de au.
Mai pe larg?
Nici Lazăr nu s-a plâns
după ce-a fost înviat.
Bucăți de oglindă
do minor pătrunde în ureche
încet cu măsură precum coș-
ciugul în lanțul trofic al pământului
iarba răsare după așa cum părul
crește în ureche în urma sunetului nicio
șansă seara reverberează minorul eliberează
do-ul ațipit sub ceara din ureche cine
trage clopotele nu aud cine privește
împietrit în oglinda sunetului vocea mea
nu auzi cine șontâcăie în spatele tău
în labirintul cleios al canalelor auditive
cine cântă la acordeon într-o gondolă
venețiană în gând timpanul pârâie
acul arcușului trece dincolo
și asemenea sângelui după străpungere
vocea ta vocea mea țâșnește fericită
până ne cuprinde și ne îngroapă Alma
mater ca reacție la cuvântul înălțător cade
curentul pute grămăjoara lucidității mele
cine moare azi la pagina șaptezeci
citesc afară tună și fulgeră noi înăuntru
în căsuța de lemn la sfârșitul turei
luminează inconștient ochii animalului
cât niște nasturi negri semnalizează gata sună
minorul în cochilia urechii perlă neagră
do-ul negru se ivește luminează
în bucata asta neterminată clasată
Localpatriotismul lui Garfield
Să mor iarna?
Nici prin cap nu-mi trece.
Mai încolo, dacă mă apucă
strechea.
Mă descurc și fără șvaițer
(sigur, n-aș refuza…):
pot să mă dau fără viză cu săniuța
pe derdeluș,
pot să arunc cu bulgări
în copiii din vecini,
pot să-mi bat joc de omul lor de zăpadă
pentru care am servit drept model,
pot să fac pe eschimosul în iglu cu pisicile lor.
La urma urmei toate bucuriile
sunt croite pe măsura noastră,
și astfel locale.
Mă plictisesc isteria lirică
și epitafurile ordonate în structuri de rime,
triste din oficiu.
De ce să nu mi se întindă gura până la urechi?
De ce să nu curgă smântâna până la fund?
Ataraxia trebuie lejer dozată.
Lipsa să-și caute o cană bălțată,
să se așeze în ea, să se ușureze,
să prostească mintea altuia.
Acum n-am niciun chef să miaun,
să-mi dea pace fazele aoleu.
Am timp s-o mierlesc.
Poate una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului maghiar Pilinszky János este Apocrifă. Aici se regăsesc îmbinate într-un singur text toate marile teme care l-au obsedat pe poet de-a lungul vieții.
Apocrifă
1
Căci fi-vor toate părăsite atunci.
Vor fi despărțite cele cerești și pe veci
separate de ale pământurilor căzute în dizgrație
și, separat, liniștea cotețelor de câini.
În aer stoluri de păsări în retragere.
Și vom vedea soarele la răsărit,
ca o pupilă dementă, mut și
la fel de calm precum o fiară la pândă.
Dar veghind în pribegie,
pentru că nu pot să adorm noaptea,
mă agit și, cu mii de frunze, grăiesc
asemeni copacului în puterea nopții:
Cunoașteți trecerea anilor,
a anilor pe deasupra pământului zbârcit?
Și înțelegeți cuta vremelniciei,
cunoașteți mâna mea trudită?
Și știți numele singurătății?
Și știți ce fel de durere
strivește aici întunericul veșnic
cu copite crăpate, cu picioare palmate?
Noaptea, frigul, groapa,
capul pieziș al deținutului,
cunoașteți adăpătorile înghețate,
chinul din abisuri?
Soarele a răsărit. Copaci cât niște nuiele
în lumina infraroșie a cerului mânios.
Astfel pornesc Înfruntând nimicirea
un om pășește în tăcere.
Nu are nimic, doar propria umbră.
Și are un toiag. Și haine de prizonier.
2
De asta am învățat să merg! Pentru
acești pași întârziați, amari.
Și o să vină seara și noroiul nopții
va împietri pe mine și eu sub pleoapele închise
voi păstra acest marș lent, acești febrili
copăcei și crenguțele lor,
frunză cu frunză, micuța, fierbinte pădure.
Cândva aici era Paradisul.
Durere împrospătată în semitrezie:
să auzi copacii ei imenși!
Acasă, am vrut să ajung în sfârșit acasă,
așa cum și el s-a întors în Biblie.
Umbra mea înfiorătoare în curte.
Tăcere spartă, părinți bătrâni în casă.
Și de-acum vin, de-acum mă cheamă, săracii,
de-acum plâng și mă iau în brațe împiedicându-se.
Vechea ordine mă acceptă din nou.
Mă aplec afară spre stelele bătute de vânt.
Măcar acum de-aș putea să-ți vorbesc,
te-am iubit atât de mult. An după an,
dar n-am încetat să repet
ceea ce copilul îndeasă plângând
în crăpătura dintre uluci,
speranța ce aproape se înăbușă,
că mă voi întoarce și te voi regăsi.
Apropierea ta îmi pulsează în gâtlej.
Sunt speriat ca o sălbăticiune.
Limba oamenilor, cuvintele tale
eu nu le vorbesc. Există păsări
care încearcă să evadeze acum
sub cer, sub cerul aprins.
Scânduri răzlețe, înfipte pe câmpul încins,
și cotețe nemișcate arzând.
Eu nu înțeleg limba oamenilor
și nu vorbesc limba ta.
Vorba mea e mai lipsită de adăpost decât cuvântul!
Nici nu am cuvinte.
Greutatea lui teribilă
se prăbușește prin aer,
trupul unui turn scoate sunete.
Nu ești nicăieri. Ce pustie-i lumea.
Un scaun, un șezlong uitat afară.
Umbra mea zăngăne printre pietre colțuroase.
Sunt obosit. O protuberanță a pământului.
3
Vede Domnul că stau în soare.
Îmi vede umbra pe piatră și pe gard.
Îmi vede umbra stând fără să respire
în presa lipsită de aer.
Până atunci eu voi fi deja piatră;
o încrețitură moartă, desenul miilor de cari,
un pumn măricel de moloz
va fi până atunci fața creaturilor.
Și, în loc de lacrimi, riduri pe fețe
vor curge la vale, vor curge șanțurile uscate.
Cutia Neagră 