Nepotu’ lui Thoreau +

Lansare

Și cenaclu

Ne vedem la Cluj!

Anunțuri

Safari în colțul camerei

jam session cu Iulia

Printre ierburi înalte leoaica a ieșit la vânat
și spre ea s-au rotit toate camerele de filmat
Cu ochi galbeni, lent, lent, pe toți i-a secerat
atunci regizorul a zis stop, cut!
Noaptea începe cu pocnetul mărului din care ai mușcat
dar tu dormi, relaxează-te, fii împăcat
De-a dreapta ta veghează geamul securizat
imboldul de-a linge sticla de un milion de ori multiplicat
O pernă apăsată pe față, emoțiile extreme s-au consumat

Piața Sfatului

JOI – 23 FEBRUARIE – ORA 17.00

LANSARE DE CARTE – “PIAȚA SFATULUI”

Autor: DANIEL PIȘCU

Prezintă: Andrei Bodiu, Rodica Ilie și Adrian Lăcătuș

In glod we trust*

Matei Hutopila este unul dintre câștigătorii concursului de debut organizat de editurile Max Blecher și Herg Benet în toamna trecută. Titlul volumului, Copci, duce cu gândul la o lume violentă, ceva care ține împreună lumea în destrămare, dar și la capacitatea de a simți, mult acutizată ”simt fiecare treaptă fiecare etaj în cusături”.

În primul ciclu al volumului, Glod, este delimitat spațiul vital, spațiu cu o identitate puternică, pe care nu o pot distruge cei care colorează hărțile lumii. Aici percepțiile senzoriale sunt vii, guști brânză de capră și asculți funk în același timp, iar anamneza este la ea acasă. Poeziile evocă personaje care se confundă cu peisajul, ființe statice care plutesc într-o anumită stare de potențialitate (buhăiești 1999). Frământarea glodului pare să aibă legătură directă cu anamneza. Glodul este un amestec de elemente ancestrale și elemente noi, high-tech, regionalisme, Sufjan Stevens și ”văcuțe cu cod de bare”. Glodul suportă aproape orice. Colbul, în amestec cu transpirația devine glod, element activ, hrănitor: ”glodul din vale de casă ca un majun cu urmele tălpilor tale miniaturale”.

Uneori, acest spațiu vital este văzut din altă perspectivă, a fermelor funcționând după norme europene, a falsei fericiri, granițe noi, nevăzute separă comunitățile care nu mai contează pe nicio hartă: ”huțuli mici europeni peste munte de huțuli mici neeuropeni”.

În Potci, sentimentele sunt explicitate, atmosfera nu mai este dezvoltată pe cât ar merita, ai senzația că autorul nu are răbdare să construiască. Lui Hutopila nu îi stă bine nici machismul împrumutat de la SGB ”un kalaș întreg să-i pizdească creierii”, nici ipostaza de mascul în călduri ”ah, isabello dacă-ai ști”, nici episoadele de cerșetorie ”de mine nu-și amintește nimeni decît/ mama/ la fiecare aniversare”.

Nu toate poemele din Potci sunt rateuri. Câteva dintre ele sunt chiar reușite: rațele bunicului pavel sau zahra. Aici Hutopila excelează în încercarea de a detecta topografii emoționale care cu greu pot fi numite: ”și tu, laine, te pierzi undeva în povestea asta/ cumva în ea, cumva pe lângă ea”.

Poate cel mai reușit poem din ciclul sămînță este cer înstelat. Sunt filmate doar consecințele ultime, iar povestea, deși prezentă ca subtitlu, este omisă. Poemul se construiește pe detalii: un radio dat mai tare sugerează mai multe piste.

Ultima parte a volumului este dominată de angoase, înaintarea anevoioasă în mâluri cu ”luciu hd”, încercări nereușite de a pătrunde în spații străine, nocturne. Elementele realului, ce par acum de decor ”luna creponată și murdară”, sunt îndepărate unul câte unul, este intuit ”ritmul în spatele întregii mișcări”. În multe poezii domină dezorientarea, dezolarea postindustrială, ”goana pasivă” a vieții, imposibilitatea apropierii ”între punctele noastre a și punctele noastre be”. Glodul fertil este înlocuit de zonele de periferie ale orașelor, nefertile ”nimic fertil în văgăuna asta”.

Atuul cel mai mare al lui Hutopila este capacitatea sa de a crea atmosferă. Stratificarea elementelor, polifonia vocilor, trăsături și gesturi umane surprinse prin economie de mijloace, senzația că dă frâu liber poeziei, atât în ceea ce privește lungimea versurilor și dinamica lor, cât și în ceea ce privește spațiile mentale și senzoriale pe care le cutreieră în voie, nu pot fi decât un câștig pentru poezia lui. Tehnicile de construcție nu sunt foarte diverse, cel mai des întâlnită este aceea de a încheia un text cu același/aceleași vers/versuri de la început, în care introduce mici variațiuni sau deloc. Din fericire, atmosfera și povestea cuprinse în poeme compensează. O altă tehnică este aceea de a crea un decalaj între tensiunea care se acumulează și poveste. Povestea nu se încheie, accentul se mută pe tensiunea acumulată. Finalul este o ”relatare” a tensiunii.

Matei Hutopila este făcut din alt aluat decât poeții afirmați în ultimii zece ani, asta dacă ne gândim doar la background-ul lui cultural (Enn Vetemaa, Lermontov, Erofeev, Makanin) și cel istoric/geografic, ceea ce înseamnă că are toate datele necesare pentru a deveni o voce inconfundabilă.

Matei Hutopila – Copci
Max Blecher  2011

*O variantă mult ciuntită a acestei recenzii va fi publicată în numărul din martie al revistei Corpul T

who does he hope to be?

când zgomotul eliberează
pe strada care amintește de carapacea unui gândac
cu mersul greoi
cu pași târșâiți
doar tu puteai să dezvolți fantasmele mele
într-o poveste pe care să mi-o șoptești la ureche
până când reușeam să adorm
azi totul e o copie a unei copii a unei copii
picăturile de ploaie ca plăcuțele tabelului de afișaj din gară
cu mersul greoi
cu pași târșâiți
nu mai au nimic de afișat
reproșul vine doar odată cu semnătura
sincerely l. cohen

Animalăuntric, cap. VII

Am tradus trei capitole din cartea lui László Krasznahorkai, Animalăuntric pentru numărul din martie al revistei Poesis International. Voi publica aici un singur capitol, urmând ca celelalte două să apară în Poesis. Krasznahorkai este unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani din Ungaria. Printre romanele sale cele mai cunoscute se numără Melancolia Rezistenței și Tangoul Satanei. Krasznahorkai a scris scenariul filmului Armoniile Werckmeister, o superbă adaptare cinematografică a romanului Melancolia Rezistenței, regizată de Béla Tarr. Produsul unei alte colaborări dintre cei doi este filmul Satantango.  Animalăuntric este rodul colaborării dintre Krasznahorkai și pictorul neamț Max Neumann.  Fiecare capitol al cărții se leagă/pornește de la o pictură a  acestuia. Din păcate, încă nu am primit imaginile aferente capitolelor, deci vă las doar cu plăcerea lecturii.

Tu ești stăpânul meu, sunt în tine, chiar în tine, cel care stai aici cu mâinile la spate, te apleci atent și te uiți, dar ce-ți închipui, unde ești, la grădina zoologică?, pe câmpul înflorit? în livadă?!, ei, uite că nu, nu în grădina zoologică și nu pe câmpul înflorit și nici în livadă, ci ești doar tu cu tine, singur-singurel, unde nu există nicio distanță între mine și tine, pentru că nu sunt acolo afară, sunt aici înăuntru, pentru că întotdeauna am fost înăuntru, la început doar asemenea unei celule, sau mai degrabă ca o eroare în celulă, dar dintr-o dată m-am făcut mare, și acum exist în tine cu toată forța, mă porți cu tine pretutindeni, ai o ținută frumoasă, hainele frumoase, sacoul frumos, pantofii frumoși, lustruiți frumos, și nu e niciun fir de praf pe ei, nicio picătură de noroi, nici urmă de zloată murdară, nimic, ești elegant, te-ai dus, te-ai plimbat și acum te-a oprit ceva sau mai degrabă te-ai gândit, bun, acum mă opresc, îmi pun mâinile la spate, și mă uit la ceva, mă uit să văd ce este de fapt chestia asta din fața mea, așa te-ai gândit și așa ai și făcut, doar că eu sunt înăuntru, mă porți în tine și nimic nu poate să te ajute, nici ținuta frumoasă, capul înclinat frumos într-o parte, nici hainele frumoase, nici sacoul frumos, nici pantofiorii care strălucesc de curați ce sunt, nimic, și acum încă ai gânduri frumoase, ca de exemplu, ia, ia să vedem, ce este acolo, arată destul de înfricoșător, trebuie să recunoaștem, spui bine dispus, fără urmă de bănuială, îți pui mâinile la spate, pantofii curați și frumoși îi aduci unul lângă altul, te lași pe cel stâng și te uiți la mine indus în eroare, pentru că nu mă vezi pe mine, chiar dacă asta crezi, pentru că eu, lucrul acesta atât de înfricoșător, e în tine, pentru că sunt în tine și privesc gândurile tale frumoase, când te gândești ce plăcut e aici în livadă, cât de minunat e aici pe câmpul înflorit, ce fascinant e să te plimbi puțin prin grădina zoologică, eu privesc aceste gânduri frumoase și te pândesc, cât de frumos privești și gândești, dar sunt aici înăuntru și mă întind, sunt aici înăuntru și mă încordez întruna și înainte mereu și mereu spre exterior, și odată voi erupe, și atunci adio gânduri frumoase, adio privire frumoasă și adio haine frumoase și sacou frumos, s-a terminat cu felul frumos în care îți ții capul și te uiți, pentru că atunci tu n-o să te mai uiți nicăieri, cu asta o să încep, îți scot amândoi ochii, pentru că vin puternic, mai sunt câteva clipe și o să erup din tine și o să fii cel care sunt eu și care am și fost eu, dintotdeauna.

H-ul cel mut

Kemény István s-a născut la Budapesta în 1961. Este autorul a 8 volume de poezii și a două romane. Mulți critici îl consideră unul dintre cei mai importanți poeți ai generației sale. Parti Nagy Lajos afirmă despre el: ”putem spune că mai multe generații au crescut cu poeziile sale, atât a sa, într-o anumită măsură, cât și a celor care au venit după el. Este un om de bază, nu prea poți să-l ocolești, deși n-aș putea să spun că stă în calea cuiva”.

 

 

 

 

 

Apicultorul

Timp de șase mii de ani am fost apicultor,
de o sută de ani sunt instalator.
După ce ies la pensie, mă voi ocupa iar de albine.
Ceva să zumzăie pentru mine, să zumzăie pentru mine,
să zumzăie și să zumzăie și să zumzăie,
să zumzăie pentru mine.

H-ul cel mut

Am văzut-o luându-și lumea în cap, dar
am crezut că doar se plimbă,
se plimbă în palton,
paltonul cumpărat împreună
pe vremea dragostei,
se plimbă doar așa sau se plimbă,
dar vrea să-și ia lumea în cap,
așa credeam, că doar se plimbă
și n-o să-și ia lumea în cap,
am văzut-o luându-și lumea în cap,
n-am crezut că atât a fost.

Am dat unul peste altul atunci
în fața acelui H enorm și mut
(tocmai alergam la spital
înainte de operația tatei),
în fața acelui acelui H enorm și mut,
stăteam aproape de marginea bordurii.
A zis, îmi iau lumea în cap,
am zis, îmi pare rău, dar mă grăbesc,
a zis să mă duc atunci,
am bălmăjit: atunci și eu…
a zâmbit: pa, și a plecat.

Strada cobora înaintea ei
și urca înaintea mea,
urca și cobora,
în tot acest timp lucra fără oprire.

Cântec de drum

Și gâștele sălbatice aveau alte planuri,
S-au adunat totuși și călătoresc
Nu voiam să trag cu urechea la ele
Nu voiam nimic din ce-a fost

Acolo unde am fost se fac bagajele
Acolo unde voi fi nu mă așteaptă nimeni
Acolo unde sunt ceața gâgâie spre mine
Vreau să te părăsesc pentru totdeauna.

Cravata

Și, cum se spune, atunci s-a întâmplat că
din grupul celor mai în vârstă – pentru a
diminua tensiunea așteptării – s-a desprins
unul, a pășit spre băieții mai înflăcărați și,
cu un gest caracteristic fraților mai mari, ce părea
aproape altruist, ba chiar binevoitor,
a aranjat cravata celui care avea să fie unul dintre
ultimii prim-miniștri ai Ungariei, aflată pe moment
în plină renaștere, dar care mai apoi avea să piară
din cauze ce par de neînțeles.

Desigur se mai spune și altceva: nu-i exclus
ca tocmai aceasta să fi fost excepția
care întărește regula, și atât cei care aranjează
cravate, cât și cei cărora li s-a aranjat cravata
să fi uitat cu adevărat, fără urmă de resentiment
toată povestea, pentru că au găsit
un motiv și mai bun pentru ura reciprocă,
năvalnică și neînduplecată de mai târziu,
ura extinsă ca putregaiul asupra întregii țări și
ar putea fi ceva adevărat în explicația asta,
că doar se știe, se insinuează de o mie de ori
mai multe motive pentru ură, față de câte
are nevoie în realitate ura.

Și se mai spune bineînțeles
că treaba nu e chiar așa de simplă –
dar asta o trântește imediat toată lumea,
întotdeauna și legat de orice, în mod iresponsabil.

sunset mission

doar o amintire frumoasă în capul lor

mă invocă la ședințele de spiritism
se amăgesc crezând că vocea mea
se manifestă prin ei

mă invită la dans când tot ce pot să fac
e să plutesc prin încăperi în timp ce orchestra
doom jazz reverberează în urechi

încă mai încerc să stârnesc sentimente
așa cum personajul principal din ghost
încerca să ridice o monedă de pe jos

dar puterile care mă țin legat de lumea lor
slăbesc pe zi ce trece

CenaKLUB TIUK! nr. 6

CenaKLUbul TIUK! vă invită la o întîlnire cu cei mai în vogă tineri scriitori: A.R.DELEANU și Andrei DÓSA care vor citi texte inedite, povestiri & versuri, existeme & bizzaroproză.
LECTURI, discuţii, concurs al editurii Cartier.
Moderator: Mihail Vakulovski.
Duminică, 12 februarie, ora 18:30, in club Rockstadt din Brasov.

Organizatori: revista Tiuk, Rockstadt, Mihail Vakulovski

money money money must be funny

În plină recesiune globală, întrebarea care ne frământă cel mai des este: ce sunt până la urmă banii? Tocmai de asta, revista Guardian a invitat mai mulți scriitori să-și conceapă propriile bancnote. Puteți să admirați câteva dintre ele mai jos. Celelalte sunt disponibile aici

Margaret Atwood

Jonathan Franzen

Naomi Klein