Toți poeții ar trebui să-și iubească orașul la fel de mult cum iubește Radu Andriescu Iașul. Risc o serie de comparații: așa cum Joyce a scris doar despre Dublin, așa cum Faulkner a inventat ținutul mitic Yoknopatawpha, Andriescu scrie despre orașul său colinar. Dacă poți ajunge în inima orașului tău, poți ajunge în inima oricărui oraș din lumea asta. ”Iar inima: pentru ea,/ ca pentru orice nod, trebuie să fie o sabie.”
Oglinda la zid – I
„E prima dată când scriu la cinci dimineaţa“
e o introducere cu care mă simt tentat să comit un fals literar.
Cei care mă cunosc ştiu că aş fi prea leneş, pentru aşa ceva.
Punerea la zid a oglinzii
e o altă formulă magică după care se ascund treburi mărunte.
Lucrurile stau cam aşa.
Chinuit de o acnee juvenilă de proporţii colosale,
despre care nu mi- a făcut niciodată plăcere să vorbesc,
darmite să scriu,
de mă întreb cum rămâne cu efectul catartic şi liniştitor şi tranchilizant…
Eram, pe scurt, extrem de urât
şi mă îndrăgosteam de toate gonzesele de care se îndrăgostea şi care
îl îndrăgeau pe prietenul meu cel mai bun de atunci.
Din ciudă, evident.
De aici, fobia mea la oglinzi.
Zău că habar n -am ce mi -a venit să scriu toate prostiile
astea, dar dacă tot am început.
Fobie la oglinzi şi la toate aparatele din lume
care înregistrează imaginea.
Cuvintele, cum se ştie, sunt mai iertătoare.
Poţi să faci ce vrei, cu ele.
Oglinda la zid – II
Nu s-ar cuveni să se deducă de aici că scrisul era alifia
pentru rănile mele sentimentale.
Două poezii de dragoste am scris – ba trei –
în viaţa mea, toate în stil brumarian.
Cea mai nenorocită dintre ele, cea mai puţin motivată,
mi-a atras bunăvoinţa maestrului, care mi-a zis aşa la interurban,
când eram la mare:
(cam aşa): du-te la meşterul Vasile de la Casa Scriitorilor
şi spune-i că vii din partea mea.
Deviez. Deviez de la subiect. Oglinda la zid.
La Cluj, în blocul unui prieten de-al meu,
una din figurile cele mai pitoreşti ale locului,
care sare de la cafeneaua Arizona cu umbrela, cu mai mult sau
mai puţin succes şi care aduce perfect
a menestrel medieval
de prin Ardeal, cred,
am spart o oglindă de aproape două sute de lei.
Aşa mi s-a povestit,
după o zi cum puţine am trăit de atunci în oraşul meu
colinar.
Am să mi-o amintesc toată viaţa pentru că
Oglinda la zid – III
mi-am uitat atunci basca mea franceză, mare, sub care eram
un boem desăvârşit, cu plete pe cinste,
într-o vilă destul de bine aranjată, sub Belvedere,
unde am fost luat drept ceea ce nu eram şi ceea ce
n-am idee să fi fost vreodată. Aţi vrea să ştiţi ce,
dar nu- i greu de ghicit.
Sau mai ştii, mulţi îngeri fractalici acoperă cerul
cu toate bunătăţile lui.
Şi asta din cauza unei irezistibile pasiuni planetare
de sorginte slavă, aşa cum o cunoaştem cu toţii.
E o veselie şi o bucurie de la care uneori nu mă pot abţine
şi care îmi aduce numai necazuri.
Venea în momentele în care uitam de oglindă şi de mine.
Acum îmi vine doar când chipurile reale
se topesc într-o pastă maleabilă, ca pictura lui Miro.
Oglinda la zid – IV
Tonul ăsta confesiv şi degajat e al dracului de riscant,
pentru că te îmbie să scrii din ce în ce mai mult
şi să deviezi mereu.
Simt că fac un fel de harakiri literar.
Periculos, domnule. Foarte periculos.
E greu de apreciat nişte chestii, aici.
Cum rămâne cu poezia minimală
şi cea ultrarealistă –
am să încerc să trec la decapitare, fără tortura de rigoare.
Oglinda la zid – V
(clavecin cu multe clape)
Sunt în căutarea unei voci poetice
şi cred că n-o să mi se împlinească niciodată visul acesta,
bătrânesc şi cuminte.
Câteodată, sper să nu fie aşa.
Greşesc şi eu, cum greşesc cu oamenii.
Toţi mi se par buni şi neprihăniţi,
chiar şi cei pe care-i urăsc pe ascuns.
Până când îmi dau seama că au dreptate.
Nu ştiu, chiar sunt atât de bleg
încât nu ştiu
ce-i mai bun pe lumea asta.
Gondola sau caiacul, canoea sau pluta,
râul sau pârâiaşul şopotitor,
cristalul,
balta,
omul sau porcul,
ariciul, turturica…
Oglinda la zid – VI
Am promis să fiu concis şi fac pe mine de frică,
pentru că am ajuns la ceea ce, fără îndoială,
este partea centrală
a grupajului,
acoperişul.
Nu prea ştiu ce să scriu.
În viaţa mea n -am avut un moment
care să le întreacă prin ceva
pe celelalte.
Cât despre oglinzi, deja am spus, cred, ce aveam
de spus.
Am povestit despre iarna de la Cluj. Ce să mai zic,
când intram în baie, în loc să aprind lumina,
o stingeam.
Din cauza oglinzii. La fel, când dădeam telefon. Pentru
că în spatele telefonului era o oglindă cât toate
zilele.
În magazine, treceam repede prin raioanele
unde erau oglinzi,
în afară de cele de încălţaminte. Ba chiar şi
acolo, uneori. Îmi era de ajuns să mă uit la pantofi –
uite ce e. Aş prefera să termin grupajul pe o
notă de candoare.
Am să copiez aici prima poezie pe care am re-ci-tat-o,
pe care am po-ves-tit-o,
când aveam vreo nouă anişori şi pe când habar n- aveam
ce-i aceea literatura.
Pentru cine nu ştie franceza, va fi o grozăvie şi mai mare. Va fi poezie
pură,
cum e şi Palazzo della Ragione în cărticica asta, tot într -o limbă
romanică, dar mai liberă
decât este mănunchiul ăsta de strofe.
Latura mea barocă nu-mi dă pace nici acum. Mai
provocase,
când jucam badminton cu tata în curte, într-o altă ţară,
ciudata poveste
a războiului dintre Margarete şi Trandafiri,
istorie care a fost un dezastru, când am povestit-o
în faţa unui microfon.
Tot un fel de oglindă, ca şi hârtia.
Citez:
E groaznic să nu poţi vedea cuvintele acelea cu ochii
copilului.
Le păstrez.
Oglinda la zid – VII
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spun povestea aşa
cum a fost ea, fără înflorituri,
într-un dulce stil nou,
o cetate fără femei
sau cu, dacă vrei, şi toate vacanţele şi prospeţimea serilor,
la mare,
când te ustură pielea şi dansezi
şi la sfârşit petreci o noapte într -o celulă,
sau într-o oglindă.
Sânge grecesc
Burs credea că are sânge grecesc în vine şi astfel
întreg pământul era un pescador iar cerul,
o sticlă de rom.
Noaptea era o noapte elenă, călduroasă, prin care poţi trece
în cămaşă.
Burs trecea în cămaşă pe străzile Iaşului, când gerul
era în toi.
Într-o noapte, când muzica se pierdea imprecis între cele
două camere nedecomandate ale hogeacului,
când mă împrieteneam cu un câine vicios şi mic,
cu blana pe jumătate năpârlită,
chiar urât,
Burs a spart chiuveta gazdei cu o sticlă goală de votcă
rusească.
Sticla trebuia să se spargă, sticla, ca la greci.
Sângele grecesc i s -a scurs din trup pe scările stricate, din lemn.
Gege, potaia, l-a mirosit. L-a lins.
Afară era un îngheţ pe cinste. Mult mai târziu,
a aflat
că numai prin alianţă, înţelegi, numai prin alianţă.
Oricum, viaţa lui scurtă de grec
a fost frumoasă.
In memoriam
La spitalul c. i. parhon sau la sfântul spiridon faci
o baie de amidon
seara când bolnavii joacă șah și dame pe carelajul holurilor
când chirurgii închiși în sălile lor de operație
provoacă nălucile la duel
când bucătăresele sug ultimele macaroane din cazan
iar spălătoresele spală kilometrii de bandaj coborâți
pare-se din cer
când oftalmologul pierdut în cabinetul cu draperii negre
catifelate scrutează ochii
unei cam trecute domnișoare din avignon
când arabii coborâți din munții lor albaștri baleiează aerul
cu miros de parfum și transpirație
când paznicul de noapte mai oprește cu greu rulourile
de limbi tumefiate ale nopții la ușile uriașe de sticlă
și scrumierele înalte de aluminiu rămân singure
pe cimentul încă umed de amprente
când statuia independenței își îndreaptă umbra ca un
ceas solar fatal peste clinica de ftiziologie
atunci seara târziu faci o baie călduță de amidon
în amintirea zilei când fără să vrei te-ai născut
Cutia Neagră 