urma să rezolv totul în seara aia

nervii mei pluteau în jurul lui
cili care nu văzuseră niciodată lumina
îi măsuram nivelul agresivității
aciditatea transpirației
creierul meu era paralizat de lovitura
unei bare de metal apărute din întuneric
vedeam doar planuri de evacuarea a clădirilor
mergeam în spatele lui
îl filmam dădusem zoom pe ceafă
pielea și tendoanele zvâcneau
era o crisalidă în plină transformare
o să se întoarcă fulgerător
fața lui va fi de nerecunoscut
și mă va întreba
ce vrei?

am așteptat să ieșim din pădure
să ne întoarcem printre oameni
am așteptat să se întunece
de ce nu te-ai despărțit de mama?
l-am întrebat izbindu-mi capul de bara de metal
apărută din întuneric
l-am întrebat încă o dată
de ce mai stai cu ea dacă nu o iubești?

tata a scos un sunet slab de cremene
nu e chiar atât de simplu…
tot drumul spre casă
nu am auzit altceva
decât scârțâitul unei armuri
ce se dezmembrează încet
și mă rugam din toată inima
să nu se întâmple

Anunțuri

fără alte precizări

dimineața
sunet de zaruri
deasupra capului
sau rândunele

o chelneriță împarte
scaunele roșii de plastic
puse unele peste altele
și nu-i nimeni

o săgeată verticală
pe panoul publicitar

Lansare de carte la Craiova: Ana Maria și îngerii de Radu Aldulescu

Miercuri, 26 mai, la ora 17.00, la Casa de Cultură “Traian Demetrescu” Craiova, în cadrului proiectului „Scriitori la TRADEM”, va avea loc lansarea cărţii Ana Maria şi îngerii, de Radu Aldulescu. Prezintă: Nicolae Coande.

Radu Aldulescu a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, 2008 pentru romanul Mirii nemuririi.

Mama Anei Maria, Mariana, a fugit din România în 1987 şi a locuit la Viena douăzeci de ani. Cei mai importanţi ani din viaţa ei. O perioadă în care, alături de fiica ei, a încercat să-şi înfrunte destinul şi să lupte cu boala necruţătoare a copilei. O boală cu nume de fiară: Lupus. O viaţă de om, la sfîrşitul căreia rămîn amintiri şi o mărturisire făcută întregului univers. Din dragostea şi durerea unei mame s-a scris această carte, care nu este doar o poveste adevărată, ci şi un act de curaj. Curajul Marianei de a-şi dezvălui cele mai intime trăiri şi suferinţe şi curajul scriitorului, Radu Aldulescu, de a transforma realitatea în ficţiune.

„Romanele lui Radu Aldulescu au irupt în peisajul literar românesc cam aşa cum a apărut Rasputin la curtea ţarului Nicolae, intrînd cu opincile noroite în fiţele parfumate şi înzorzonate ale optzecismului, băgîndu-şi palmele muncite pe sub fustele ţarinei proză scurtă şi, în general, neţinînd cont de „progresele“ tactice/teoretice ale prozei momentului. După ani buni de antrenament întru rafinarea ce ţinea loc de sinceritate, întru esopismul ridicat la rang de artă, apare un Aldulescu frust, decupat parcă atunci din lumea pe care o pune în faţa oglinzii. E salahorul care-i ţine loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicăieri, tipul violent, în continuă luptă cu propria viaţă, golanul.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

„În ce mă priveşte, viaţa oricărui om este un roman întruchipînd adesea o proiecţie a rugăciunii către îngerul dat omului spre păzirea sufletului şi păcătosului trup, pe cînd omul cu obiceiurile lui rele mîniază curata lumină a îngerului, izgonindu-l de la el cu metehnele cele de ruşine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osîndirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi ţinerea de minte a răului, cu iubirea de bani, cu necurăţia, cu mînia, cu scumpetea, cu mîncarea fără de saţ şi beţia, cu multa vorbire, cu gîndurile cele rele şi viclene, cu îndrăznirea spre păcate şi mai cu seamă spre pofta cea rea, trupească. Cunoscînd-o şi ascultînd-o pe femeia aflată în căutarea cuiva care să-i scrie romanul vieţii, am simţit în fiinţa ei, în vorbele şi-n toată povestirea ei un patos înlăcrimat al pocăinţei, care venea din aceeaşi rugăciune: cum voi putea să-mi cer iertare faptelor mele celor amare, rele şi viclene în care cad în toate zilele şi nopţile şi în tot ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel sfînt, milostiveşte-te de mine păcătosul. Fii mie sprijinitor şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş cu toţi sfinţii; acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!” (Radu Aldulescu)

Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat în 1993 la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006), Îngerul încălecat (IPhoenix, 1997), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007), Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinatate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006), Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.

 „Scriitori la TRADEM” este un proiect iniţiat de Nicolae Coande, în colaborare cu Casa de Cultură a Municipiului Craiova, „Traian Demetrescu” şi cu Societatea Română de Filosofie, filiala Craiova.

Parteneri ai evenimentului: TVR Craiova şi Librarie.net

Pân’ la urmă nu-l fute nimeni în gură pe politicianul român

lui Stoian G. Bogdan

eu sunt politicianul român iar tu ești românașul mediocru
eu sunt cel care trăiește în simbioză cu tine
mă hrănesc cu prostia ta îți dau în schimb
căldura și confortul relativ în care te bălăcești
soarele din studiourile hollywoodiene
ca să nu observi că afară este întuneric
ai trăit bine mersi ce-ți veni tocmai acum?
să mă fuți pe mine în gură? așa îmi mulțumești
că te-am învățat arta confecționării pieselor de schimb
din sârmă și arta scobitului în nas așa îmi mulțumești
că am făcut săli de forță și disco-bar din atelierele de practică
mulțumită mie ai învățat limbi străine acum știi și tu ce înseamnă hasta la vista baby
spritz mich gut in die arsch figli di putano și fuck you
știi istorie geografie fizică chimie geografie și literatură
ai cele mai multe puncte la conquiztador
în clasa a opta ai fost la robingo și ești fericit pentru că azi
corporația la care lucrezi te trimite să faci un training de două săptămâni
ca să înveți sistemul lor de operare tu ești românașul mediocru
istoria nu e ceea ce pare geografia nu e ceea ce pare
fizica chimia și literatura nu sunt ceea ce par
eu și colegii mei am aranjat totul
noi știm să folosim cel mai bine legea gravitației
noi știm cine și când trebuie să cadă
am împărțit între noi românia pe zone defavorizate
noi l-am pus pe pavel coruț să scrie cărți
noi am descoperit gena răspunzătoare pentru votul sentimental
noi am împărțit de mult economia între noi
l-am sunat pe colegul meu de la psd și i-am dat
cincizeci la sută din lucrările ce-mi revin în acest mandat
el l-a sunat pe colegul de la prm și i-a dat treizeci la sută
și așa mai departe partidele noastre politice
sunt un sistem antreprenorial care funcționează mai bine
ca big benu’
și chiar dacă ai reuși să mă fuți în gură
vor veni alții în locul meu pentru că încă de la începuturi
cineva a luat un politician român (otravă) și l-a amestecat între 99
de români cinstiți noi funcționăm ca un remediu homeopatic
cu cât ne diluezi mai mult cu atât mai subtil este efectul
eu sunt politicianul român iar tu ești românașul mediocru
și totul a fost aranjat pe când străbunicii tăi se jucau cu puța în nisip
încă de pe atunci românica era o țară de consum
produceați căcat și în ignoranța voastră sau din patriotism
ați consumat tot căcatul nimic nu se pierdea din căcatul ăsta mare
apoi au venit străinii și v-au băgat pe gât căcatul lor mirosind a freedom
(mai târziu voi elimina căcaturile astea încep să semăn cu un românaș frustrat)
îmi plac ideile voastre salvatoare soluțiile voastre
ce zici? în loc să legalizez marijuana nu ar fi mai bine
să legalizez ecstasy? de la marijuana poți să ai și tripuri nasoale
și după aia tot pe mine o să mă înjuri
românia va fi o țară roz îți va veni să iei în brațe
secretarele de la facultate funcționarii publici mamele și bunicile
câinii comunitari și gunoierii doctorii și contabilii cerșetorii maneliștii
și nașii de pe tren până și pe mine politicianul român și vom cânta cu toții
ooo happy days! ooooo happy days!
până acum am făcut doar trafic cu carne vie dar a venit timpul
să legalizăm prostituția să nu facem aceeași greșeală pe care
am făcut-o în perioada interbelică (și nu numai) cu materiile noastre prime
trebuie să ieșim și noi la produs cu ceva
vom înființa bordeluri mobile care vor împânzi toată europa
trebuie ca tu și cu mine să fim prieteni în continuare vei avea numai
de câștigat din treaba asta și mă bucur că nu ai venit cu soluții de tipul
să nu mai plătească nimeni impozitele și taxele la stat păi tu știi
ce ar fi ieșit? război civil între angajații sectorului public și
angajații sectorului privat și tot noi ar fi trebuit să îi înarmăm
te invit să discutăm mai pe îndelete lucrurile în biroul meu
din casa poporului vom rula un joint vom bea un whiskey
și vom privi împreună de la fereastră cum ai tăi compatrioți fac revoluție
cum încep să caște începând cu al doilea miting de protest pe care îl organizează
cum fracturiștii (o grupare literară dacă n-ai știi) devin oameni blazați
și dacă după toate astea tu vei vrea să mă fuți în gură
eu îți voi spune că nu eu am inventat expresiile
păi nu știu ce să zic las că-i bine și așa dar totuși
asta e ne descurcăm noi cumva
merci oricum ce să-i faci se mai întâmplă nu e vina noastră
mă rog suntem în românia așa și? hai că-mi place!

Un interviu cu Sorin Despot

Sorin Despot este unul dintre cei mai tineri scriitori ce s-a remarcat chiar înainte de debut în cenacluri sau festivaluri literare. Anul acesta, volumul de versuri “apasă” a câştigat premiul USR pentru concursul de manuscrise şi va apărea la Editura Cartea Românească. În dialogul purtat cu Andra Rotaru, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, Sorin Despot ne prezintă o nouă faţetă a sa, chiar înainte de apariţia volumului pe piaţa editorială, la Bookfest.

Interviul integral îl puteți citi aici

O poetă hardcore

Aţi dinamitat versul cu violenţa limbajului, nu a fost prea multă agresivitate pentru o femeie?

Dacă ai expresie şi tehnică, ele se pot combina. Am construit un limbaj violent care nu exista. Violenţa am convertit-o într-o energie care, da, a dinamitat cu totul versul. Cu greu am găsit acest limbaj, pentru că, în artă, violenţa există de când lumea şi pământul. Femeile erau mai degrabă viscerale decât violente, eu am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală. Nu sunt o inovatoare autentică. Violenţa nu ţine de inovaţie. Am mers foarte mult pe autenticitate, încât violenţa care venea de dedesubt a devenit expresie mediată, gândită. M-am orientat ca un animal, din instinct, având instincte foarte bune. Mă consider o inovatoare în limbaj. Am creat „Structura nopţii”, în 1969, ştiind că nicio fată nu scrisese până atunci aşa ceva.

Un interviu luat poetei Angela Marinescu de Simona Chitan pentru Adevarul Literar si Artistic. Restul cititi aici.

Toți timișorenii sunt lași*

Nu știa unde se află. Nu știa dacă se va opri vreodată. Nu mai știa aproape nimic. Doar picioarele lui știau ce trebuie să facă. Doar mâinile lui care scormoneau după cartofii încă neculeși de pe câmpuri știau ce trebuie să facă. Gura lui știa ce trebuie să facă. Groaza care pusese stăpânire pe el în primele zile parcă mai cedase, dar trupul lui funcționa pe sistem automat, ca și cum ar fi fost împresurat în continuare de o mare primejdie, gata în orice moment să îl extermine. Vedea doar cu colțul ochiului dealurile line, pădurile îngălbenite, câmpurile proaspăt arate, satele strânse în jurul unor biserici cu turnul înalt, pe care le ocolea de departe. Într-un sat ar fi fost ca o insectă străină într-un stup în care fiecare se știe cu fiecare. L-ar fi ținut o zi două, l-ar fi studiat, i-ar fi dat de mâncare, apoi ar fi fost predat autorităților. Un oraș. Căuta un oraș. El a venit dintr-un oraș. De un oraș avea el nevoie. Acolo s-ar fi simțit oarecum în siguranță. Toate astea nu le gândea. Mai mult le intuia.

De când a ajuns prin ținuturile astea, s-a întâlnit de două ori cu oameni. Într-o după-amiază a fost urmărit de niște copii timp de aproape o oră. Ei credeau probabil că nu îi vede. Se furișau printre copaci și tufe făcând prea mult zgomot. Nu alegeau întotdeauna tufișuri suficient de dese în care să se ascundă. Jacek a descoperit cu ușurință numărul și mărimea dușmanilor. Simțea încordarea și emoția care puseseră stăpânire pe ei. Asta îl învioră. Nu se mai simțise de mult așa. Și trebuie luat în calcul și o mare perioadă de dinaintea momentului în care a trebuit să fugă din țara natală. Dar el nu știa asta. El era deja pe jumătate transpus în lumea lor. Îi venea să intre în jocul lor, să-și confecționeze o suliță de lemn, să-și fabrice arcuri și săgeți, să se suie într-un copac și să îi ia prin surprindere, să îi ia prizonieri și să le dea drumul doar după lungi tratative, doar după ce vor fi acceptat să fie prietenii lui. S-a întors din drum, și s-a îndreptat spre una dintre tufele dinspre care auzise zgomote. Ultimii pași i-a făcut în fugă. A vrut să sperie copilul. Când a ajuns la tufă a strigat bu-huu, care a sunat înfricoșător de diferit față de cum auzise el acel strigăt în sinea lui, atunci când a luat decizia să se întoarcă din drum și să intre în jocul lor. Și fandarea pe care a făcut-o ca să-l sperie pe copil, felul în care a întins brațul în direcția lui, ascundeau o anumită crispare violentă și stângăcie, ca și cum ar fi călcat strâmb și și-ar fi scrântit piciorul. Jocul lui se transforma în durere, devenea o expresie a celor îndurate în ultimele săptămâni, iar copiii deveneau martori ai acestei dureri, martori ai unei violențe care reverbera și prin el. Trupul lui era o oglindă care deformează, la care abia acum ajunge violența, ca o lumină rece, tăioasă, iar el o răsfrânge asupra celor care îi ies în cale. Copilul a scos un urlet de groază și a tăiat-o la fugă. Jacek stătea ca orbit de o lumină puternică în fața tufei și nu putea să se miște. Au trecut câteva minute bune până a reușit să se dezmeticească. S-a întors pe drumul forestier și, fără să se uite în urmă, a mers mai departe.

Copiii au fugit câteva sute de metri, speriați, apoi s-au oprit. Au hotărât să reia urmărirea, să se răzbune pentru sperietura cauzată de omul pe care îl urmăreau, un om cu părul blond, despre care presupuneau că ar fi de prin părțile Timișoarei, cel puțin așa le-a zis unul dintre ei care a spus că a fost acolo când era mic, iar ceilalți îl crezuseră. În timpul urmăririi au avut destul timp să-l observe. Avea un rucsac verde cu buzunare, cum ei nu mai văzuseră. La ei prin sat nimeni nu căra așa ceva în spate. Într-un fel erau invidioși, rucsacul era unul dintre motivele pentru care îl urmăreau pe străin, devenise un țel al expediției să captureze rucsacul. În afară de rucsac omul avea un pulover de lână maro, niște pantaloni de stofă care luceau de jeg, rupți în vreo două locuri și niște bocanci negri în care el își îndesase cracul pantalonilor. Ceea ce li s-a părut însă cel mai bizar la blondul pe care îl urmăreau era faptul că era adus de spate și avea gâtul oarecum încordat. Semăna cu contabilul care venea o dată pe lună la moara lui nea Potcoavă.

L-au ajuns destul de greu din urmă, pentru că timișoreanul grăbise pasul, parcă ar fi știut ce îl așteaptă. Au tras asupra lui cu arcurile lor din lemn de alun, iar când li se terminaseră săgețile (chiar dacă în timpul atacului au reușit să recupereze câteva) au scos prăștiile din buzunare.

Jacek nu s-a întors să se lupte cu ei. Nici nu îi trecuse prin cap. În creierul său nu se mai făcea legătura între cei care îl urmăriseră și cei care îl atacau acum. Primii erau copii și el era unul dintre ei, era o pură întâmplare ca el să fie cel urmărit, în alte zile probabil că ar fi fost altfel, era un rol pe care la un anumit interval de timp trebuia să și-l asume, era o regulă de la care nu trebuia să se abată, dacă vroia ca jocul să nu dispară. Cei din urmă însă erau oameni în toată firea, înarmați cu mitraliere și aruncătoare de flăcări, oameni mari și puternici, în uniforme nemțești, iar el rămăsese tot un copil, era vulnerabil, îi venea să plângă, dar știa că plânsul lui nu se va auzi în mijlocul vacarmului făcut de vehiculele motorizate, vuietul flăcărilor, șuieratul gloanțelor și explozia obuzelor și grenadelor de mână. Jacek nu s-a întors să se lupte cu ei. A luat-o la fugă. Copii s-au ținut după el un timp, apoi s-au săturat și au renunțat. Timișoreanul era un laș. Așa sunt toți, a zis copilul care a fost în Timișoara. Iar ceilalți au aprobat. Da, timișorenii sunt toți niște lași. Cel mai rău le părea după rucsacul verde. Ar fi vrut să îl ia prizonier și să îi dea drumul doar după lungi tratative, doar după ce va fi acceptat să le dea lor rucsacul.

A doua oară când s-a întâlnit cu un om a fost într-o dimineață la marginea unei fânețe mari, la capătul căreia se întindea o pădurice de salcâmi. Jacek a hotărât să înnopteze sub salcâmi. Se făcea că pământul din jurul locului în care el se odihnea era săpat de cârtițe. Simțea cum acestea încep să sape și pe sub el și cum cum începe să se surpe pământul. Atunci s-a trezit. A văzut un om care căuta ceva în buzunarul stâng al pantalonilor săi. A strigat și a încercat să îl apuce de mână, dar omul își retrăsese foarte rapid mâna și o luase la fugă. Jacek a fugit după el câteva sute de metri printre salcâmi. Hoțul a ieșit din pădure și s-a îndreptat spre un grup de oameni care tocmai coborau dintr-o căruță, luându-și în spinare săpăligile. Prin apropiere era un câmp de cartofi. Când a văzut căruța, Jacek a renunțat la urmărire. Nu avea nici un rost să atragă atenția celor din căruță asupra lui. Și era sigur că omul pe care încerca să-l prindă era cu ei. Nu avea cum să își facă dreptate, mai ales că nu cunoștea limba lor. Și-a pipăit buzunarele. Omul reușise să îi fure doar briceagul. De acum va trebui să se descurce fără el.

*acest text a fost scris ca temă pentru cursul de Scriere Creatoare susținut de profesorul Alexandru Mușina la Facultatea de Litere din Brașov. Tema era să scriem sinopsisul unui roman, apoi partea de introducere și încheierea. Textul de mai sus reprezintă introducerea.

Lumina de Avarie vă invită la

Continuăm serile de poezie de la librăria Okian din Brașov. Invitatul special al acestei ediții este Caius Dobrescu, care va citi din cel mai recent dintre volumele sale de poezie, Odă Liberei Întreprinderi. Alături de el vor citi din creațiile proprii și membrii Luminii de Avarie, respectiv: Diana Bercu, Sabina Comșa, Daniel Puia-Dumitrescu și eu.

Așadar vă aşteptăm la întâlnirea cu poetul Caius Dobrescu!

Atât de fain (So fine)

„It’s a story of a man
Who works as hard as he can
Just to be a man” – Guns ’n’ Roses

te idealizez
sunt deposedat
mă reped la tine cu vorbe și gesturi
care nu sunt ale mele
am rare momente de luciditate
le ascund cu mare pricepere
știu cum ar trebui să mă vezi
sunt interfața pe care
îți scrijelești viziunile
mă țin după ele
ca un câine după stăpân
corectez din mers
funcționez după schema logică
a fricii
că voi fi din nou respins

te idealizam
azi nu sunt nici dezamăgit
nici vrăjit
azi împarți sandvișul cu mine
te cerți cu prietenul tău la telefon
azi furnicile își ating prelung antenele
decizi că nu vei locui nicăieri
mai mult de un an
azi mă uit la sandalele tale de plastic
te-ai jucat toată ziua în curtea blocului
ai praf între degetele de la picioare
ți s-a rupt o baretă
azi am înțeles
bătăile inimii mele seamănau
cu ceea ce face un băiat
care nu mai rabdă de foame
bate în masă
cu pumnii încleștați pe tacâmuri
și
trupul meu freamătă
pe melodia râsului eliberator