flash forward

mi-am propus să nu mai clipesc
dar când petala unei flori de cireș a atins în cădere o lalea
s-a întâmplat

câteva luni pe an
pete luminoase traversează încet pereții încăperii
stau nemișcat să nu sperii
copilul cu oglinda

la cinșpe ani am văzut într-o revistă
instantanee ale cerului tropical împânzit de fulgere
am încercat și eu cu un pentax vechi
pelicula s-a impregnat cu o lumină difuză

mama trebăluiește prin grădină
o rafală de vânt scutură florile cireșului
ridurile ei ies acum în evidență
te văd pe tine în locul ei
apoi și tu          vei pleca

Anunțuri

”Poeţii vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal”

Răspunsul meu la ancheta „Cui nu-i e frică de criticii literari”, din revista Steaua – în urma căruia cronicarul de serviciu de la România Literară m-a pricopsit cu eticheta ”naivul de rigoare”, iar Marius Chivu, într-un articol apărut în Dilema a considerat că sunt ”de un idealism admirabil”. Ca să nu mai zic că sunt considerat burghez de către prietenul meu cu trecut proletar, adică genul de om care vrea să construiască o lume mai bună 🙂

Întotdeauna am invidiat grupările literare care reușesc să coopteze și un critic. La modul ideal, poeții și criticii ar trebui să crească împreună, să fie colegi de bancă, să iasă la o bere după cursuri, să discute literatură, să-și împărtășească lecturile, descoperirile și ideile. Ba mai mult, ar trebui să fie vecini de scară de mici. Să iasă la fotbal în fața blocului împreună. Să-și dea la gioale, să se obișnuiască din copilărie cu asta. Nu s-ar mai supăra nimeni, adio ”orgoliu rănit”. Mi-ar fi plăcut foarte mult ca și grupul Lumina de Avarie de la Brașov să formeze un critic.

Din nefericire nu s-a întâmplat. Și, așa cum face omul de obicei, nefiind în stare să se bucure destul pentru locul în care tocmai se află, de câte ori nu mi-am dorit să fiu altundeva, în alt timp, să fiu la Iași și să fac parte din Club 8 sau ce fain ar fi fost dacă aș fi prins și eu Cenaclul de Luni. Bref, îmi doresc foarte mult ca tot mecanismul care se interpune între poet/scriitor și critic să se subțieze până la transparență. De ce trebuie săracul poet să aștepte înfrigurat cronica la cartea sa sau textul de pe coperta IV? Nu ar fi frumos ca poetul și criticul să fie cei mai buni prieteni? Cum ar fi ca poetul să înțeleagă face to face mecanismele criticii? Mi-ar plăcea mult să pot trimite ce scriu criticului și el să-mi dea feed-back pe mess sau pe mail. Mi se pare o convenție, un mecanism mult prea rigid și insuficient de productiv cel în care eu scriu o carte, apoi se scriu niște cronici prin reviste sau pe bloguri, eu le citesc, îmi îmbunătățesc scrisul ținând cont de observațiile criticului (vorbesc aici de un critic idealizat, criticul perfect, care rareori se înșeală în judecățile sale de valoare) atât cât mă duce capul, cât mă lasă orgoliul, apoi mai scriu o carte și aștept un nou feed-back. Mecanismul ăsta e prea lent și pot apărea tot felul de erori de comunicare pe parcurs. Plus că se pot pierde foarte multe prin comunicarea asta formală.

Sunt perfect conștient că prietenul meu, criticul, are o familie de hrănit, că este nevoit să aibă tot feluri de joburi care nu neapărat au de-a face cu menirea lui, că articolele și cronicile lui sunt foarte prost plătite, dar, cu toate astea, ca un poet corcolit ce sunt (vorba lui Radu Vancu) îi cer criticului să se implice și mai mult în viața literară, îi cer să pornească cenacluri celebre, îi cer să-și facă timp să dea feed-back tinerilor care scriu pe site-urile literare. Nu știu de ce, dar am impresia că nu cer prea mult și poate că tot discursul ăsta al meu nici nu e chiar așa de idealist.

//