(vizitând orașul în trei)

de gábor schein

De pe pod (tu încă nu erai) vântul
aproape că ne-a măturat. Aleile au fost
pavate cu pietricele rotunde, așa am ajuns, pășind parcă
pe perle (deo patri creatori) până la acea
coloană a ciumei, unde a fost realizată cea mai bună
fotografie a vieții noastre. De acolo într-un muzeu.
În piațetă o grămadă de capete încoronate, generali, iar înăuntru,
într-un colț, acel tablou anume
(ai fost totuși acolo, doar că, aș zice sub rosa
pentru noi): „Mireasa evreică”. Se însera
când am ajuns înapoi. Pe pod, vântul era cât pe ce
să-mi smulgă pălăria și din sens invers venea
cineva, despre care ne-am gândit, așa o să arăți și tu
peste douăzeci de ani, (am fi putut să ne uităm cum plutește pe valuri)
mult prea tânăr încă.

Xio

1

când nu mai exista nici DRUM doar CASĂ și
SERVICIU și NAVETĂ iar viața noastră s-a
limitat
la activitățile strict necesare supraviețuirii
când degeaba era seară și dimineață vânt proaspăt și înțepător
ceapă roșie rece și vin roșu că nu mai aveam chef nici
să ne mișcăm nici să cumpărăm țigări
nu mai aveam chef de absolut nimic
atunci renunțaserăm deja să ne definim
lipsurile să ținem cont de ele

2

eu cred că noi ducem o viață cinstită
nu mințim nu furăm nu provocăm pagube nimănui
nu facem rău sau cel puțin ne străduim să nu facem rău
altora
am renunțat deja și la explicația faptului de ce
nu putem să trăim așa cum ne-am dori că doar
ne-am imaginat numai lucruri bune și frumoase și cred că și noi
am fi mai buni dacă am trăi așa
eu cred că noi ducem o viață cinstită
am putea fi cei mai mici fii ai omului sărac din basme
eu cred că ducem o viață cinstită și totuși ne împrietenim
cu moartea

3

e noapte desigur am vorbit despre tine înainte de culcare
ne gândim la tine și suntem îngrijorați din cauza ta
îmi imaginez că intri în casa noastră scrii citești mănânci
fumezi sau doar stai și vorbești cu noi
apoi pleci și vii din nou și noi te așteptăm
avem un zâmbet nou-nouț și ne strălucesc ochii
potrivit ultimei mode ochii trebuie să strălucească
dar desigur și zâmbetul nostru e numai bun de schimbat

-Kinde Annamária-

În următorul număr din Poesis International vor apărea textele a trei autori din antologia Alapművelet (Operații de bază), apărută în 1985 la editura Kriterion, printre care și trei poezii scrise de Kinde Annamária.

Chairs above the Danube

a poem by Várady Szabolcs

The two chairs were not unhandsome
in their way. Shame about the springs
protruding and the filthy covers.
But chairs are chairs are chairs,
and these would do.
And so we carried them, mostly on our heads,
from Orlay Street, across what once was known
as Franz Joseph, now Liberty Bridge, right down
to Ráday Street 2, where P then lived
(as his poems of the time will testify).

A chair, or even two, can prove quite useful
in all kinds of ways. Two poets on the bridge
bearing chairs on their heads – one could imagine
a picture with that title. I’d like it to be
a realistic picture not one of those
visionary things. The two chairs,
it should be clearly understood, are not to be construed
as haloes round our heads. About the middle of the bridge –
without wanting to make a point of it –
we sat down on them. The springs of one chair
stuck out particularly. I can’t remember
which of us had it. No matter, what happened later
can’t be explained by that. It was a pleasant
summer evening. We lit a cigarette,
enjoying the comfort of our circumstances,
which were a little unusual.

The chairs survived
for a while doing respectable service: they were
the chairs at P’s place. But naturally one wants
to improve one’s lot: so they gave the chairs
to an upholsterer. Then they changed addresses,
the first time because they had to, the next
because they hated the flat. We tend
to meet less often nowadays. Much has happened since.
G left A (P’s wife) and M (the wife of B)
broke up with me, then the second M
(G’s wife) abandoned G and came to live
at my place (the Bs too separated
in the meantime), P tried suicide
and spends most of the time in institutions,
not to speak of changes in world politics,
in any case we’ve nowhere to sit down.

traducere de George Szirtes

ca o sticlă de cola aruncată în iarbă*

Atât de

În timpul plimbării câinii rămân blocați de cealaltă parte a șinelor.
Unul irlandez și unul englez. Trenul apare pe neașteptate,
iese din curbă, nu e timp. Sunt încă departe,
iar eu le strig, șezi. Și setter-ul irlandez se și așază, celălalt,
Piper, setter-ul englez tot ar vrea să treacă.

E speriat, ce să facă fără mine pe partea cealaltă.
Își pierde cumpătul. Atașamentul său e mai puternic decât teama. Se avântă,
ar trece printre roți. E un marfar, bineînțeles.
Direct spre roți. Nu reușește să treacă printre ele.
Suflul trenului îl târăște, îl izbește de roți.

Îl depune lângă șine, pe terasament. Trupul nobil zace
fără o zgârietură. Zici că doarme. După operație aș duce
câinele sedat în brațe. E tot mai greu.
Fără suflet cât de grele-s toate. Mult mai grele. Îl îngrop,
mă minunez. Cum de-a încăput atâta iubire într-un trup atât de mic.

De asta

L-au scos și l-au adus aici direct din fântână,
unde a coborât cu o damigeană de vin și țigări,
dar era atât de beat că n-a mai reușit să iasă.
Au trebuit să cheme pompierii. Tanti n-a vrut
să-i lase înăuntru, au trebuit să spargă ușa.

L-au dus înapoi pe săracul nea Jóska
la ospiciu. Cei din sat îi zic balamuc.
Deși bătrânul a terminat teologia cândva.
Uneori obișnuia să predice în biserică,
atunci când preotul încă nu sau nu mai era acolo.

Vorbea frumos, nici nu-ți dădeai seama că ceva
nu e în ordine cu el. E întotdeauna foarte amabil,
așa că iar îi dau drumul curând. Și soția lui
o să ajungă acolo din nou. Curând. Nu suportă singurătatea, râde
nea Jóska. De asta se refugiază uneori în fântână.

Felicitare

Pârâul din pădure susură într-una,
nu îl ascultă nimeni. Peisajului
se duce de râpă începând cu detaliile. Și eu mă simt
vulnerabil în el, ca un arici care înaintează agale
pe autostradă. Mă apăr și
mă camuflez atât de perfect,
ca o sticlă de cola aruncată în iarbă.
Împotriva timpului și în spațiu. Ploaia mă spală, pârâul
muribund mă poartă în moliciunea-i fluidă, prins în
sfârșeala lui, ca pe o felicitare nebiodegradabilă.

xv, zahăr de probă

Semnul insesizabil al tandreții,
când încerci să salvezi cu zahăr
muștele ce-și dau duhul între geamuri
toamna. Sau cel puțin scrii despre ele.

Marea în ochi

Când închid ochii,
văd mările unduindu-se,

când deschid ochii,
vezi mările unduindu-se,

îi închid,
îi deschid,
se unduiesc.

*poezii de Jász Attila. Informații despre autor aici

Triumful voinței

de Karinthy Frigyes

O oră în cuşca leului- Declaraţia eroului – Prezenţa lui de spirit ieşită din comun- Omul şi fiara
(de la corespondentul nostru)

I.

Corespondentul nostru l-a căutat pe eroul din cuşca leilor, Mr. Bunting, cel care a petrecut o oră întreagă, de unul singur, într-o cuşcă cu Zambo, leul fioros. Eroul modern i-a împărtăşit colaboratorului nostru primele impresii, de îndată ce mulţimea exuberantă care îl aclama l-a purtat pe umeri înapoi la hotel. Şi-a povestit aventura palpitantă cu simplitatea şi modestia oamenilor deosebiţi.
– Credeţi-mă, e o nimica toată, spuse cu dezinvoltura marilor caractere. Este pur şi simplu vorba despre triumful voinţei, a superiorităţii umane asupra forţei brute, animalice. Nu e mare lucru, credeţi-mă. Ia, acolo, un pic de curaj, să zicem un pic eroism şi atâta tot. Sfidezi oleacă moartea şi gata. Adică dă-o încolo, ce mai.
– Dar, maestre, cum de nu v-a atacat leul? l-a întrebat uimit colaboratorul nostru.
– Sincer să fiu, nici eu nu ştiu. Ca să mă pregătesc pentru această ispravă, de trei ani studiez comportamentul leilor, mai ales pe al acestui Zambo. Mi-am dat seama că Zambo îi atacă pe oameni doar dacă aceştia se mişcă – nemişcarea nu-l stârneşte. Pe această observaţie mi-am bazat planul şi socotelile. În prealabil i s-au dat leului cinci chile de carne de vită şi am cerut să se deschidă uşa cuştii după ce leul, istovit de atâta dat la fălci, s-a întins cât e de lung şi a adormit.
– Formidabil!
– Astfel poate fi stăpânită forţa brută de mintea şi voinţa umană – remarcă Mr. Bunting cu modestie. Dar să continui. În cuşcă fusese pus un scaun, iar eu m-am aşezat discret, pâş-pâş. Calm, nemişcat, am privit ţintă în ochii fiarei care dormea. Astfel trecu un sfert de oră…
– Continuaţi… continuaţi…
– Atunci… leul adormit, căscă de-i trozniră fălcile şi, alene, se întinse să se dezmorţească.
– Groaznic… şi dumneavostră?
– Am rămas neclintit. Urmăream mişcările fiarei, ţinându-mi răsuflarea… deodată s-a întors înspre mine…
– Înfiorător…
– S-a întors înspre mine şi m-a privit preţ de un minut. M-au trecut fiori pe şira spinării… Dar numai pentru o clipă. Atunci… (vocea domnului Bunting se frânse, după care continuă liniştit)… atunci bestia s-a apropiat agale de scaunul meu.
– Te… teribil…
– Linişteşte-te, tinere! Cum spuneam, leul s-a apropiat de mine, mi-a adulmecat piciorul cu botul lui umed şi-a ridicat o labă înspăimântătoare şi şi-a lăsat-o greoi pe braţul meu.
– Şi dumneavoastră, maestre ?
– Am simţit că e de ajuns să fac cea mai mică mişcare, să respir şi voi cădea inevitabil în braţele morţii. Dar sunt un om puternic şi am rezistat fără să mă clintesc. Între timp leul şi-a pus cealaltă labă pe urechea mea şi a lăsat-o acolo. Apoi a căscat, dezvelindu-şi colţii fioroşi. Am rămas nemişcat. Leul părea să cugete, apoi îşi şterse în părul meu laba din spate, murdară de toate zoaiele de pe podea. Mi-au clănţănit dinţii, dar nu m-am mişcat. Leul a mai căscat o dată – apoi s-a întors într-o parte şi s-a frecat de pantalonii mei şi..
– Şi… şi?!
– Şi n-a mai ştiut de el… au fost nişte momente sinistre… dar nici atunci nu m-am clintit. A triumfat prezenţa de spirit dusă la extrem.
– Formidabil!
– Cinci minute a durat această scenă cumplită. După care leul a căscat din nou, s-a îndreptat alene spre celălalt capăt al cuştii, s-a culcat şi a adormit. Scăpasem teafăr ! Am mai petrecut o jumătate de oră în cuşcă, apoi am deschis uşa încetişor şi mulţimea entuziastă m-a luat pe braţe.
– Aţi fi dispus să repetaţi aventura? l-a întrebat mai târziu corespondentul nostru.
– Timp de doi ani am să studiez comportamentul leoaicelor nubiene, apoi voi repeta isprava de azi cu o pereche de lei. Dorinţa mea de nezdruncinat este să demonstrez că genialitatea şi voinţa umană pot mesmeriza cruzimea brutală a fiarei dezlănţuite.
Mr. Bunting, un Tezeu al vremurilor noastre, şi-a luat prietenos rămas bun de la colaboratorul nostru.

II.

După somnul de după-amiază Zambo se trezeşte şi, căscând, trece în cuşca interioară, unde stă tolănită Minnie, leoaica, tovarăşa lui de viaţă.
Minnie: Cum ai dormit, boşorogule?
Zambo: Eh, comsi-comsa.. Careva din maimuţele astea îmbrăcate s-a băgat în cuşcă. Stătea stat acolo ca tâmpitul, fără să se mişte. L-am înghiontit de câteva ori să se maimuţărească, că tare mă mai plictisesc, dar el n-a făcut decât să se schimonosească întruna, la care l-am lăsat baltă şi apoi a ieşit. Uăaaah…!
Minnie: Încă ţi-e somn?
Zambo: Omul se plictiseşte de moarte aici. (Se întinde şi adoarme din nou).

traducere de Maria-Gabriela Constantin, Andrei Dósa, Levente Páll, Alina Rusin

Cântecul de noapte al securistului

Petri György s-a născut în 1943 la Budapesta. Începând cu anul 1966 a urmat cursurile de filozofie la ELTE. Din 1974 devine scriitor liber-profesionist. Între 1975 și 1988 i se interzice publicarea. Poeziile sale circulă prin samizdat și sunt publicate doar în străinătate. Între 1981 și 1988 este redactor șef al revistei samizdat Beszélő (Vorbitorul) și membru important al opoziției democratice. A murit în 2000 după o luptă de doi ani cu cancerul la gât. În timpul vieții a publicat mai mult de zece volume de poezii.

Horatius are o zi proastă

Nu știu ce să mă fac cu iubirea – – –
Să mă întrețină și să mă lingușească,
dar în același timp să mă lase în pace,
să-mi trimită bani prin poștă.
Mă plictisește și lingușeala.
Să piardă o sumă mai mare pe stradă
pe care eu s-o găsesc din întâmplare.
Să fie încântați de mine pe la spate,
ca eu să aflu cu totul întâmplător
de la cineva care nici nu știe că vorbește despre mine.
Să-și lase casa pe numele meu și să moară.

Cântecul de noapte al securistului

Plouă cu găleata,
băi, stârpitură.
Iar tu dormi
în camera bine încălzită,
sau dezmierzi păsărica.
Eu până la șase dimineața putrezesc
în ploaia care se domolește.
Trebuie să aștept schimbul,
trebuie să aștept
până te târăști afară din vizuină,
de lângă mami. Ca să pot da
raportul: încotro ai zburat.
Zbori, dai din aripi.
Să nu cumva să te prind.
Că te jumulesc în zbor.
Eu nu uit ploaia asta împuțită,
când mantaua
și talpa pantofilor
și-au dublat greutatea umflându-se.
Iar tu,
bine-mersi
te-ai jucat cu pisicuța în cameră.

Va veni și vremea
când te voi arunca peștilor în Dunăre.

Recunoștință

Liniștea idioată
a sărbărorilor de stat nu diferă
de cea a duminicilor catolice.
În apatia generalizată
oamenii sunt și mai antipatici
decât înhămați la un țel.

Acum nu
o să las să lâncezească, cum fac de obicei,
nerecunoscător, dragostea primită în dar.
Pe străzile vidate
mă salvează amintirea
feței și coapsei tale,
a căldurii,
mirosul de pește mort al pântecului tău.

Degeaba ai căutat o baie,
patul a fost inconfortabil
precum creasta unui acoperiș.
În noul miros al pielii tale s-a amestecat
mirosul de insecticid al saltelelor.

M-a trezit bubuitul tunurilor,
cu zeci de ani în urmă
s-a întâmplat ceva. Încă dormeai.
Ochelarii, poșeta de lac
zac pe podea, hainele tale
atârnă de zăvorul ferestrei,
întoarse pe dos într-un mod practic.

O bretea a
combinezonului tău negru alunecase.
Și o lumină blândă ezita
pe puful de pe gât, pe claviculă,
în timp ce tunurile bubuiau,

și pe arcul plesnit
al fotoliului
tremura praful.

Lui V. Sz.

Autobuzul mă ducea
peste pod, și am privit
în tunel. La
capătul conductei căptușite
cu umbră, ținute în carantină
zăboveau mașini
într-o dâră de lumină
de culoarea nisipului,
imposibil de departe.

De mult nu
ne mai uităm împreună
căutând ocazii
să ne înmulțim poeziile ocazionale
cu ocazia suferințelor.
Să modelăm chei lirice de spărgător
după ochi
pentru cercul restrâns de prieteni.

Hoinăresc singur
– pradă unei stări
s-o numești singurătate ar fi exagerare
s-o numești independență ar fi autoamăgire –
printre peisaje uscate.
Cobor spre debarcader, caut un pic de umbră.
În căldura de cuptor metalurgic
autobuzul din care am coborât
se hurducăie mai departe pe undeva.

Zăpușeală sub cortul de castane. Dar sus
puii de stele cu țepii încă moi
vestesc deja venirea
toamnei. Apa e asemenea ardeziei crăpate.
Măcar îl fărâmițează un vas
care pleacă de aici.
Peisaj, părere: nu am
cu cine să le împart.
Vara asta și-a copt în mine
fructele cu gust de săpun.

Știam că urmează un an prost,
încă în dimineața de după revelion.
Alunecam pe zăpada perfidă,
în orașul cu obloanele coborâte,
după o zeamă bună la mahmureală.
Până la urmă am băut bere de culoarea iodului
într-o autoservire faianțată ca o sală de operație.
Și când am ieșit, strada
era învăluită într-un alb de te dureau ochii.

Creierul nostru fragil a dat chix.
Pe vasul prins între ghețuri marinarii
se mănâncă unul pe altul, se știe.
– Ca în drama modernă a instigărilor,
lucrurile degenerează, zeflemeaua
în ceartă, tachinările în insultă.
Până când fundalul
frânge spinarea situației.

Une journée dans la vie de la famille D.

O traducere excelentă în franceză a poemului O zi din viața familiei D. realizată de Fanny Chartres:

Une journée dans la vie de la famille D.

I.

Par la fenêtre ouverte, j’entends
papa chanter dans la salle de bain, j’entends
le merle siffler serenissimo
et je me rappelle les vers
de József Attila:
“tous les matins
j’arrose mes pensées d’eau froide
pour qu’elles restent fraîches et entières”.
J’attends l’instant où papa
renoncera aux mots,
et après la deuxième strophe
se mettra à siffler.

II.

Devant l’écran
maman se tord les mains.
Je lui demande qui ils ont encore tué
dans cet épisode.
Elle me dit que le paysage ressemble
au Danube à Orschowa au printemps.
Je m’imagine les acteurs
retirant leurs costumes
et commençant à se rouler dans les fleurs
jusqu’à ce qu’ils se couvrent de pollen.

III.

Je suis dans le jardin
sous les arbres en bourgeons
parmi les brins d’herbe tremblant
comme les pattes des faons,
mais je m’énerve,
je n’arrive pas à les suivre.
Quand j’étais petit
j’y arrivais sans effort.

***

O zi din viața familiei D.

I.

Aud prin geamul deschis

cum tata cântă în baie, aud

cum mierla fluieră serenissimo,
și îmi aduc aminte versurile
lui József Attila:
”în fiecare dimineață îmi

stropesc gândurile cu apă rece

așa vor fi proaspete și întregi”.

Aștept momentul când tata

o să renunțe la cuvinte,

și de la a doua strofă încolo

va începe să fluiere.

II.

Mama își frânge mâinile

în fața ecranului.

O întreb pe cine au mai omorât

în episodul ăsta.

Îmi spune că peisajul seamănă

cu Dunărea la Orșova primăvara.

Îmi imaginez cum actorii
își scot costumele

și încep să se rostogolească printre flori

până se umplu de polen.

III.

Stau în grădină

sub copacii înmuguriți

printre firele de iarbă care tremură

ca picioarele puilor de căprioară,

dar mai mult mă enervez,

nu pot să țin pasul cu ei.

Când eram copil

puteam s-o fac fără efort.

Animalăuntric, cap. VII

Am tradus trei capitole din cartea lui László Krasznahorkai, Animalăuntric pentru numărul din martie al revistei Poesis International. Voi publica aici un singur capitol, urmând ca celelalte două să apară în Poesis. Krasznahorkai este unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani din Ungaria. Printre romanele sale cele mai cunoscute se numără Melancolia Rezistenței și Tangoul Satanei. Krasznahorkai a scris scenariul filmului Armoniile Werckmeister, o superbă adaptare cinematografică a romanului Melancolia Rezistenței, regizată de Béla Tarr. Produsul unei alte colaborări dintre cei doi este filmul Satantango.  Animalăuntric este rodul colaborării dintre Krasznahorkai și pictorul neamț Max Neumann.  Fiecare capitol al cărții se leagă/pornește de la o pictură a  acestuia. Din păcate, încă nu am primit imaginile aferente capitolelor, deci vă las doar cu plăcerea lecturii.

Tu ești stăpânul meu, sunt în tine, chiar în tine, cel care stai aici cu mâinile la spate, te apleci atent și te uiți, dar ce-ți închipui, unde ești, la grădina zoologică?, pe câmpul înflorit? în livadă?!, ei, uite că nu, nu în grădina zoologică și nu pe câmpul înflorit și nici în livadă, ci ești doar tu cu tine, singur-singurel, unde nu există nicio distanță între mine și tine, pentru că nu sunt acolo afară, sunt aici înăuntru, pentru că întotdeauna am fost înăuntru, la început doar asemenea unei celule, sau mai degrabă ca o eroare în celulă, dar dintr-o dată m-am făcut mare, și acum exist în tine cu toată forța, mă porți cu tine pretutindeni, ai o ținută frumoasă, hainele frumoase, sacoul frumos, pantofii frumoși, lustruiți frumos, și nu e niciun fir de praf pe ei, nicio picătură de noroi, nici urmă de zloată murdară, nimic, ești elegant, te-ai dus, te-ai plimbat și acum te-a oprit ceva sau mai degrabă te-ai gândit, bun, acum mă opresc, îmi pun mâinile la spate, și mă uit la ceva, mă uit să văd ce este de fapt chestia asta din fața mea, așa te-ai gândit și așa ai și făcut, doar că eu sunt înăuntru, mă porți în tine și nimic nu poate să te ajute, nici ținuta frumoasă, capul înclinat frumos într-o parte, nici hainele frumoase, nici sacoul frumos, nici pantofiorii care strălucesc de curați ce sunt, nimic, și acum încă ai gânduri frumoase, ca de exemplu, ia, ia să vedem, ce este acolo, arată destul de înfricoșător, trebuie să recunoaștem, spui bine dispus, fără urmă de bănuială, îți pui mâinile la spate, pantofii curați și frumoși îi aduci unul lângă altul, te lași pe cel stâng și te uiți la mine indus în eroare, pentru că nu mă vezi pe mine, chiar dacă asta crezi, pentru că eu, lucrul acesta atât de înfricoșător, e în tine, pentru că sunt în tine și privesc gândurile tale frumoase, când te gândești ce plăcut e aici în livadă, cât de minunat e aici pe câmpul înflorit, ce fascinant e să te plimbi puțin prin grădina zoologică, eu privesc aceste gânduri frumoase și te pândesc, cât de frumos privești și gândești, dar sunt aici înăuntru și mă întind, sunt aici înăuntru și mă încordez întruna și înainte mereu și mereu spre exterior, și odată voi erupe, și atunci adio gânduri frumoase, adio privire frumoasă și adio haine frumoase și sacou frumos, s-a terminat cu felul frumos în care îți ții capul și te uiți, pentru că atunci tu n-o să te mai uiți nicăieri, cu asta o să încep, îți scot amândoi ochii, pentru că vin puternic, mai sunt câteva clipe și o să erup din tine și o să fii cel care sunt eu și care am și fost eu, dintotdeauna.

H-ul cel mut

Kemény István s-a născut la Budapesta în 1961. Este autorul a 8 volume de poezii și a două romane. Mulți critici îl consideră unul dintre cei mai importanți poeți ai generației sale. Parti Nagy Lajos afirmă despre el: ”putem spune că mai multe generații au crescut cu poeziile sale, atât a sa, într-o anumită măsură, cât și a celor care au venit după el. Este un om de bază, nu prea poți să-l ocolești, deși n-aș putea să spun că stă în calea cuiva”.

 

 

 

 

 

Apicultorul

Timp de șase mii de ani am fost apicultor,
de o sută de ani sunt instalator.
După ce ies la pensie, mă voi ocupa iar de albine.
Ceva să zumzăie pentru mine, să zumzăie pentru mine,
să zumzăie și să zumzăie și să zumzăie,
să zumzăie pentru mine.

H-ul cel mut

Am văzut-o luându-și lumea în cap, dar
am crezut că doar se plimbă,
se plimbă în palton,
paltonul cumpărat împreună
pe vremea dragostei,
se plimbă doar așa sau se plimbă,
dar vrea să-și ia lumea în cap,
așa credeam, că doar se plimbă
și n-o să-și ia lumea în cap,
am văzut-o luându-și lumea în cap,
n-am crezut că atât a fost.

Am dat unul peste altul atunci
în fața acelui H enorm și mut
(tocmai alergam la spital
înainte de operația tatei),
în fața acelui acelui H enorm și mut,
stăteam aproape de marginea bordurii.
A zis, îmi iau lumea în cap,
am zis, îmi pare rău, dar mă grăbesc,
a zis să mă duc atunci,
am bălmăjit: atunci și eu…
a zâmbit: pa, și a plecat.

Strada cobora înaintea ei
și urca înaintea mea,
urca și cobora,
în tot acest timp lucra fără oprire.

Cântec de drum

Și gâștele sălbatice aveau alte planuri,
S-au adunat totuși și călătoresc
Nu voiam să trag cu urechea la ele
Nu voiam nimic din ce-a fost

Acolo unde am fost se fac bagajele
Acolo unde voi fi nu mă așteaptă nimeni
Acolo unde sunt ceața gâgâie spre mine
Vreau să te părăsesc pentru totdeauna.

Cravata

Și, cum se spune, atunci s-a întâmplat că
din grupul celor mai în vârstă – pentru a
diminua tensiunea așteptării – s-a desprins
unul, a pășit spre băieții mai înflăcărați și,
cu un gest caracteristic fraților mai mari, ce părea
aproape altruist, ba chiar binevoitor,
a aranjat cravata celui care avea să fie unul dintre
ultimii prim-miniștri ai Ungariei, aflată pe moment
în plină renaștere, dar care mai apoi avea să piară
din cauze ce par de neînțeles.

Desigur se mai spune și altceva: nu-i exclus
ca tocmai aceasta să fi fost excepția
care întărește regula, și atât cei care aranjează
cravate, cât și cei cărora li s-a aranjat cravata
să fi uitat cu adevărat, fără urmă de resentiment
toată povestea, pentru că au găsit
un motiv și mai bun pentru ura reciprocă,
năvalnică și neînduplecată de mai târziu,
ura extinsă ca putregaiul asupra întregii țări și
ar putea fi ceva adevărat în explicația asta,
că doar se știe, se insinuează de o mie de ori
mai multe motive pentru ură, față de câte
are nevoie în realitate ura.

Și se mai spune bineînțeles
că treaba nu e chiar așa de simplă –
dar asta o trântește imediat toată lumea,
întotdeauna și legat de orice, în mod iresponsabil.

Bancherul

Zâmbetul lui e ca un colac rece de veceu.
Dă mâna cu mine ca și cum ar fi găsit-o
plutind de două săptămâni într-o mlaștină.
Îi spun că am nevoie de bani.
Tone de bani.
Vreau să-mi cumpăr un Lamborghini nou,
să-i îndes portbagajul cu absint și opiu,
și s-o șterg la Paris pentru câțiva ani,
departe de dealurile astea ploioase.
Încerc să-i explic,
sunt în acel punct al dezvoltării mele artistice
în care am nevoie de o lungă perioadă
de reflectare opulentă.
Bancherul îmi deschide portofelul.
Mi se uită în gură.
Râde pe înfundate când îi ofer 20 de sonete miltoniene
garanție pentru împrumut.
Își scutură capul, mâna – la revedere,
îmi spulberă încrederea. ”Stai”, insist eu,
”am datorii și vise
pe care bugetul meu n-are cum să le susțină”.
”Îmi pare rău,” bâiguie, ”n-am cum să te ajut,”
și capsează niște hârtii
într-un fel care mă face să cred
că ar prefera să-mi pironească limba de un mușuroi de furnici.
Mă uit la el cu neîncredere.
Și sub privirea mea nimicitoare
bancherul începe să se transforme.
Întâi devine o farfurie cu cartofi prăjiți sleiți
îmbibați cu ulei de mașină.
Apoi o pată neagră
pe o pagină din Geneză.
În cele din urmă într-un scarabeu,
rostogolind biluțe de rahat
pe un birou mai mare decât bucătăria mea.
Dar nici când urmăresc aceste transformări morbide,
nu pierd din ochi fața lui buhăită,
pielea verde, bine întreținută,
care lucește ca o bucată de carne putredă.
Dar apoi celelalte
ipostaze ale lui mi se arată:
tată, iubit, adolescent, copil –
istoria umană comună
care ne face să devenim unul singur.
Și numai asta mă oprește
să-l rup în bătaie
cu o șosetă plină cu mărunțis.

-Jim Dodge-