Mușina

În general mi-e teamă de oamenii cu ochi albaștri.
Sunt un spectacol copleșitor. Au culoarea cerului,
dar scânteiază mai tare și sunt mult mai schimbători.

Când am văzut fotografia lui Jebeleanu
de pe coperta IV a antologiei Cinci
mi-a devenit simpatic. Oamenii care chelesc
de foarte tineri sunt interesanți.

Își începea contra-argumentele cu Domne!
ca și cum ar fi urmat să zică: Pe vremea mea…
Dar spunea: lucrurile stau în felul următor.
Era un amestec de intenții – apropiere și patronaj,
curiozitate și nevoia de a fi mereu la curent.

În cele câteva luni cât a ținut relația noastră contractuală
(așa a crezut că mă raportez la el,
în mă-sa de treabă, orgoliu de poet),
am vorbit despre istorie și mi-a explicat
câteva lucruri legate de poezie –
m-am simțit ca atunci când m-a învățat bunicul șah.

Am râs când am citit undeva ce-a răspuns
când Ionuț Chiva l-a rugat să spună câteva cuvinte
despre moartea lui Gheorghe Crăciun:
„Ce să-ţi mai spun şi eu, Ionuţ…” După care, fluid cumva, ca un schior care trage o scurtă clipă aer în piept înainte de a se angaja pe pistă, a început:

Am început la fel: fluid, ca un schior
fac slalom printre rândurile astea.
Fluid, ca un schior îmi continui viața.

Când am aflat, citeam dintr-o carte de Charles Simic
tradusă de Mircea Cărtărescu –
era nedrept uneori cu arta lui,
de câte ori îl auzeam, la masă cu ceilalți optzeciști,

îmi venea să-l mustrez, îmi era puțin rușine pentru el –,
Cartea zeilor și a diavolilor, câteva poezii
în dreptul cărora V. Leac nu scrisese perfect
și mă întrebam cu regret de ce, deși bine scrise,
nu mișcă nimic în mine.