Bancherul

Zâmbetul lui e ca un colac rece de veceu.
Dă mâna cu mine ca și cum ar fi găsit-o
plutind de două săptămâni într-o mlaștină.
Îi spun că am nevoie de bani.
Tone de bani.
Vreau să-mi cumpăr un Lamborghini nou,
să-i îndes portbagajul cu absint și opiu,
și s-o șterg la Paris pentru câțiva ani,
departe de dealurile astea ploioase.
Încerc să-i explic,
sunt în acel punct al dezvoltării mele artistice
în care am nevoie de o lungă perioadă
de reflectare opulentă.
Bancherul îmi deschide portofelul.
Mi se uită în gură.
Râde pe înfundate când îi ofer 20 de sonete miltoniene
garanție pentru împrumut.
Își scutură capul, mâna – la revedere,
îmi spulberă încrederea. ”Stai”, insist eu,
”am datorii și vise
pe care bugetul meu n-are cum să le susțină”.
”Îmi pare rău,” bâiguie, ”n-am cum să te ajut,”
și capsează niște hârtii
într-un fel care mă face să cred
că ar prefera să-mi pironească limba de un mușuroi de furnici.
Mă uit la el cu neîncredere.
Și sub privirea mea nimicitoare
bancherul începe să se transforme.
Întâi devine o farfurie cu cartofi prăjiți sleiți
îmbibați cu ulei de mașină.
Apoi o pată neagră
pe o pagină din Geneză.
În cele din urmă într-un scarabeu,
rostogolind biluțe de rahat
pe un birou mai mare decât bucătăria mea.
Dar nici când urmăresc aceste transformări morbide,
nu pierd din ochi fața lui buhăită,
pielea verde, bine întreținută,
care lucește ca o bucată de carne putredă.
Dar apoi celelalte
ipostaze ale lui mi se arată:
tată, iubit, adolescent, copil –
istoria umană comună
care ne face să devenim unul singur.
Și numai asta mă oprește
să-l rup în bătaie
cu o șosetă plină cu mărunțis.

-Jim Dodge-