Uşa rotativă

Hazardul mi-a scos în cale o uşă rotativă
în care nu locuia încă nimeni.
Ai mei s-au obişnuit destul de greu cu ideea.
Tata strânge bani pentru mine
ca şi cum aş suferi de o boală incurabilă.
Mama trece prin uşa rotativă
în fiecare dimineaţă
şi mă îmbrăţişează
preţ de câteva fracţiuni de secundă,
fără răspuns,
căci inima mea stă prost la capitolul
conductivitate termică,
şi înainte ca uşa rotativă s-o arunce
în stradă,
mai are timp doar să-mi strecoare în buzunarul sacoului
casetele pe care şi-a înregistrat sfaturile.

Aici am învăţat cum să înapoiez
mingile rătăcite ale copiilor
de pe terenul de joacă,
şi în acelaşi timp să duc
greaua muncă de convingere
a potenţialului client,
şi cum să-mi lipesc mucii
pe ascuns între foile rapoartelor
de final de an trimise în Germania.
Ziua sunt îmbrăcat mereu la fel:
în costum şi adidaşi, asta pentru că
întotdeauna am fost bun
la alergatul pe distanţe scurte
şi ar fi păcat
să îmi ies din formă.

Noaptea mă prinde încolăcit
între aripile de sticlă ale uşii mele rotative.
Mă rog adesea acestui înger utilitar:
„călăuzeşte-mi paşii spre locuri de joacă
care nu se vor desfiinţa
niciodată,
spre multinaţionale care nu vor da faliment
în veci,
ocroteşte ticurile afective ale părinţilor mei!”