”Poeţii vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal”

Răspunsul meu la ancheta „Cui nu-i e frică de criticii literari”, din revista Steaua – în urma căruia cronicarul de serviciu de la România Literară m-a pricopsit cu eticheta ”naivul de rigoare”, iar Marius Chivu, într-un articol apărut în Dilema a considerat că sunt ”de un idealism admirabil”. Ca să nu mai zic că sunt considerat burghez de către prietenul meu cu trecut proletar, adică genul de om care vrea să construiască o lume mai bună 🙂

Întotdeauna am invidiat grupările literare care reușesc să coopteze și un critic. La modul ideal, poeții și criticii ar trebui să crească împreună, să fie colegi de bancă, să iasă la o bere după cursuri, să discute literatură, să-și împărtășească lecturile, descoperirile și ideile. Ba mai mult, ar trebui să fie vecini de scară de mici. Să iasă la fotbal în fața blocului împreună. Să-și dea la gioale, să se obișnuiască din copilărie cu asta. Nu s-ar mai supăra nimeni, adio ”orgoliu rănit”. Mi-ar fi plăcut foarte mult ca și grupul Lumina de Avarie de la Brașov să formeze un critic.

Din nefericire nu s-a întâmplat. Și, așa cum face omul de obicei, nefiind în stare să se bucure destul pentru locul în care tocmai se află, de câte ori nu mi-am dorit să fiu altundeva, în alt timp, să fiu la Iași și să fac parte din Club 8 sau ce fain ar fi fost dacă aș fi prins și eu Cenaclul de Luni. Bref, îmi doresc foarte mult ca tot mecanismul care se interpune între poet/scriitor și critic să se subțieze până la transparență. De ce trebuie săracul poet să aștepte înfrigurat cronica la cartea sa sau textul de pe coperta IV? Nu ar fi frumos ca poetul și criticul să fie cei mai buni prieteni? Cum ar fi ca poetul să înțeleagă face to face mecanismele criticii? Mi-ar plăcea mult să pot trimite ce scriu criticului și el să-mi dea feed-back pe mess sau pe mail. Mi se pare o convenție, un mecanism mult prea rigid și insuficient de productiv cel în care eu scriu o carte, apoi se scriu niște cronici prin reviste sau pe bloguri, eu le citesc, îmi îmbunătățesc scrisul ținând cont de observațiile criticului (vorbesc aici de un critic idealizat, criticul perfect, care rareori se înșeală în judecățile sale de valoare) atât cât mă duce capul, cât mă lasă orgoliul, apoi mai scriu o carte și aștept un nou feed-back. Mecanismul ăsta e prea lent și pot apărea tot felul de erori de comunicare pe parcurs. Plus că se pot pierde foarte multe prin comunicarea asta formală.

Sunt perfect conștient că prietenul meu, criticul, are o familie de hrănit, că este nevoit să aibă tot feluri de joburi care nu neapărat au de-a face cu menirea lui, că articolele și cronicile lui sunt foarte prost plătite, dar, cu toate astea, ca un poet corcolit ce sunt (vorba lui Radu Vancu) îi cer criticului să se implice și mai mult în viața literară, îi cer să pornească cenacluri celebre, îi cer să-și facă timp să dea feed-back tinerilor care scriu pe site-urile literare. Nu știu de ce, dar am impresia că nu cer prea mult și poate că tot discursul ăsta al meu nici nu e chiar așa de idealist.

//

Anunțuri

4 gânduri despre „”Poeţii vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal”

  1. Discursul tău nu este deloc idealist și ȋn nici un caz naiv. Dimpotrivă, este un discurs calculat. Este un manifest al alienării făra fond, al dezamăgirii făra amăgire, o declaraţie de independenţă contrafacută, faţă de un status quo care ȋţi surâde. Criza criticii în ziua de azi nu constă ȋn faptul că criticii nu sunt prietenii poeţilor, ci constă exact ȋn faptul că criticii sunt prietenii poeţilor (ȋmi cer scuze pentru caracterul ostentativ al frazei, dar cred că ea comunică cât se poate de bine caracterul ostentativ al problemei care o propui). Mi se pare ironic că ȋncerci să argumentezi ȋn favoarea unui “critic ideal” mai atașat de poet, un critic personal și personalizat, un fel de iCritic care ȋl bagi ȋn urechi când nu mai vrei să auzi murmurul eșecului. Este ironic pentru că ȋţi scrii poeziile ȋn mijlocul unei mase de prietenipoeţi și prietenicritici care ȋndeplinesc impecabil acest rol. Dacă chiar ai fi idealist, ai ȋncerca să te rupi de ei, să creezi pe cont propriu ceva de o calitate incontestabilă. Dar tu nu esti naiv, și nu ești nici prost, știi foarte bine că ȋn românia de azi calitatea depinde de prieteni.

    • Draga Delia,
      Cred ca te referi la ceea ce DOOM-ul numeste „statu-quo”, la „problema PE care o propui” si probabil la Romania…dar poate ca gresesc.
      Nu cred ca Andrei pleda pentru un critic personalizat si nici macar personal ci pentru un critic pe care sa il simta acolo, langa el, sa simta ca il urmareste, ca ii pandeste fiecare poezie, postare, protest, miscare lustruindu-si tastatura in asteptarea prazii virtuale.
      Eu, una, nu vad nici urma de prietenie ci doar o noua abordare a statutului de critic.

      • Dragă 85, ȋmi cer scuze pentru greșelile comise. Știu că ţi-am tulburat cumplit perspectiva asupra argumentaţiei mele prin aceste erori copilărești. Și desigur, ȋnţeleg că tu scri fără diacritice, penru că (dă-o naibi de treabă) ne aflăm pe un blog,o platformă care ȋncurajează comunicarea necondiţionată și spontană, unde smileys-urile sunt ȋmbrăţișate și pedanteria gramatofilă (poţi să te iei de asta data viitoare) atoateștiutoare e lipsită de valoare (iată, am scos și o rimă din mine doar pentru tine).

        Ȋn timp ce Doșa argumentează ȋn favoarea unui prietencritic personal (“Nu ar fi frumos ca poetul și criticul să fie cei mai buni prieteni?”), tu argumentezi pentru un criticvoyeur sau criticstalker, pervers și excitat peste măsură de obiectul contemplării lui (te citez: “sa il simta acolo, langa el, sa simta ca il urmareste, ca ii pandeste fiecare poezie, postare, protest, miscare lustruindu-si tastatura in asteptarea prazii virtuale”).

        Problema mea nu este că criticii ȋși lustruiesc tastatura după poeziile prietenilor lor. Problema este că ei lustruiesc poeziile prietenilor lor după gradul de prietenie care ȋi unește. Problema mea este că e ridicol să argumentezi (având impresia că ești idealist) pentru un prietencritic când industria (ce superlativ) literară din românia se bazează pe exact această practică partizană. Andrei este un poet decent, dar cred că ar fi un poet bun dacă nu și-ar mai lustrui atâta sinele si creaţia după dorul criticprietenilor.

        P.S. Dar unde e vocea poetului care ȋși dorește cu atâta vlagă să fie criticat și examinat (chiar și pe blog)?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s