O imagine cât de cât pertinentă*

Antologia Am să te sufoc, dragă oraș ”încearcă să ofere o imagine cât de cât pertinentă a tinerei poezii sibiene” și ”dorește și o recunoaștere a vârfurilor poeziei sibiene tinere”, afirmă Dragoș Varga în prefață. Nu mă pot pronunța în legătură cu al doilea obiectiv, asta se va vedea în timp.

 

Imaginarul Ritei Chirian este desprins din lumea spitalelor, a substanțelor și hormonilor. În textele din prima parte a selecției nu se pune accent pe construcție, acestea părând laxe pe alocuri. Strofele, uneori de un singur vers, sugerează un eu care se află sub mare presiune și care explodează pe hârtie. Imaginile sunt însă puternice, iar spațiile dintre ele sunt respiro-uri firești: ”nouă însă moartea nu ne îngăduie să creștem/ mușcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetițe”.

Mihai Curtean folosește regionalisme, apelează des la fragmente de conversație, fiind un creator de atmosferă. O piesă café del mar, o ”legendă taoistă despre ceai”, imagini combinate cu parafrazarea unei expresii-clișeu articulează o poezie de calitate.

Radu Vancu dispune de un bagaj cultural vast și are un exercițiu îndelungat al scrierii, vizibil în construcția migăloasă a poemelor, în desele referințe livrești și în intertextualitatea subtilă care, toate, își ”țes bulboanele tot mai des în jurul” lui Radu și al tatălui său mort, într-o încercare disperată de a-l aduce înapoi.

Dintre poemele lui Dan Herciu, demne de reținut sunt doar cele în care schimbă ordinea sau ierarhia lucrurilor sau a zeilor, punându-i într-o ipostază inedită, cum ar fi poemul retrocedare construit în jurul unei metafore extinse, ”viața e o păpușă rusească”.

Versurile Danielei Popa sunt încărcate de metafore. De obicei, după o imagine reușită apare una nereușită: ”pielea mi se electrizează când te întorci de nenumărate ori/ pe fusul sângelui/ până la fotografia ce m-aruncă-n brațele-mi frânturi”.

Consider că antologia de față își îndeplinește doar parțial primul obiectiv, acela de a oferi o imagine pertinentă a poeziei sibiene. Cred că ar fi fost necesară o selecție mai riguroasă, ținând cont de valoarea inegală a celor cinci poeți prezenți în antologie și a discrepanței dintre nivelul primilor trei și poezia ezitantă a lui Dan Herciu și a Danielei Popa.

Am să te sufoc, dragă oraș – Poeți tineri din Sibiu
InfoArt Media, Sibiu, 2010

*recenzie apărută în revista Corpul T, nr. 2 (numărul restrâns de semne, impuse de revistă, nu mi-a permis o recenzare mai amplă)

Un ţigan, un curist şi un necunoscut…

Am citit azi dimineață un articol semnat de Rita Chirian, postat pe blogul său, care m-a determinat să caut pe net informații despre încă un (al câtelea?!) luptător anticomunist care moare uitat de toată lumea. Numele său este Vasile Paraschiv. Dacă pe wikipedia există un articol despre el doar în limbile engleză și germană (un alt indiciu al faptului că ne doare fix în cot de cei care au încercat să facă ceva pentru noi), lucrurile stau ceva mai bine în ceea ce privește presa scrisă (online). La începutul anului 2008, doi jurnaliști de la EVZ i-au făcut o vizită. Articolul semnat de cei doi este o scurtă poveste a vieții acestui om. Cu ocazia morții sale, survenite în data de 4 februarie 2011, EVZ a publicat un alt articol din care voi cita câteva date biografice, care sper să vă trezească interesul și să vă facă să reveniți la primul articol la care fac referire mai sus, precum și câteva dintre nedreptățile care i s-au făcut după 1989:

Născut în 1928, Vasile Paraschiv a marcat istoria disidenţei din spatele Cortinei de Fier, sfidând decenii la rând regimul comunist şi fiind unul dintre primii militanţi pentru sindicate libere din România lui Nicolae Ceauşescu.

Din biografia sa nu lipsesc ciocnirile violente cu Securitatea, nici internările “administrative” în spitalele de psihiatrie. O figură evocată la Europa Liberă încă din anii ’70, răpit şi torturat în repetate rânduri în anii ’80 de organele represive ale dictaturii, Paraschiv a sfârşit în sălile de tribunal ale democrației, încercând să obţină o minimă reparaţie pentru suferinţele îndurate.

• În noiembrie 2008, procurorii Parchetului General soluţionau cu decizie de neîncepere a urmăririi penale dosarul deschis pe numele mai multor ofiţeri ai fostei Securităţi şi ai Miliţiei, precum şi pe numele unor procurori şi psihiatri care l-ar fi urmărit, răpit şi torturat pe disidentul ploieştean. Anchetatorii, sesizaţi de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (astăzi, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), au motivat ca faptele erau prescrise.

• În ianuarie 2010, magistraţii Curţii Supreme îi respingeau, definitiv, recursul făcut în procesul în care ceruse despăgubiri statului român. După ce Tribunalul Bucureşti îi admisese acţiunea şi acordase 300.000 de euro, judecătorii celei mai importante instanţe din ţară stabileau că Paraschiv nu trebuie să primească niciun leu. Motivaţia? “Au spus că trebuia să intenteze procesul în trei ani, începând din 22 decembrie 1989”, susţinea la vremea respectivă avocatul disidentului.

În 2008, Vasile Paraschiv refuza să primească o distincţie din partea președintelui Traian Băsescu, motivând că “sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii”. (din articolul Disidentul Vasile Paraschiv a murit. Vezi cum a refuzat să primească „Steaua României” de la Traian Băsescu, apărut în data de 4 februarie 2011 în EVZ).

Vladimir Tismăneanu afirmă, după ce a citit cartea lui Paraschiv intitulată Lupta mea pentru sindicate libere in România. Terorismul politic organizat de statul comunist că este una dintre cele mai importante mărturii ale luptei antitotalitare din secolul XX, și recunoaște că Una dintre omisiunile existente, în chip regretabil, în cartea mea ”Stalinism pentru eternitate” ține de discutarea acțiunii lui Vasile Paraschiv.

Iată și un fragment din carte, citat în cadrul aceluiași articol din Cotidianul:

La 28 mai 1979, după ce am ieșit pe poarta fabricii la 15.30 și mă îndreptam spre stația de autobuz pentru a merge acasă, patru tineri îmbrăcați civil m-au răpit din mijlocul colegilor cu care tocmai ieșisem pe poartă, m-au băgat cu forța într-o mașina Dacia 1300 și m-au dus în pădurea Păulești de lîngă Ploiești, unde m-au torturat și m-au maltratat în mod bestial, lovindu-mă cu pumnii și cu picioarele, apoi au fugit și m-au abandonat, lăsându-mă mai mult mort decât viu, în mijlocul pădurii, pe o saltea de frunze. Nu știam nimic despre mine, unde sînt și cum am ajuns acolo. […] Am făcut un efort mai mare și a treia oară am reușit să mă pun pe picioare. Am avut senzația că toate organele interne mi se deplasaseră de la locul lor: a trebuit să-mi țin abdomenul cu mîinile și, așa, aplecat, am luat-o printre copaci într-o direcție pe care numai Dumnezeu mi-a arătat-o, căci nu știam unde mă aflu și încotro s-o apuc.

În numărul 562 din 11.02.2011 al revistei Observator Cultural se reia un interviu cu Vasile Paraschiv realizat în 2008, în care Paraschiv avea mai multe speranțe decît deznădejdi, dorea să se facă dreptate celor care au suferit în vremea comunismului, celor care au înfruntat sistemul comunist.

La finalul acestui articol, care nu se dorește a fi mai mult decât o sesizare, un mic semnal de alarmă și un omagiu adus celui care a fost Vasile Paraschiv, voi cita textul lui Paul Goma care a impresionat-o atât de mult pe Rita Chirian:

De când mi-a intrat în casă, în 1977, să semneze Apelul nostru, m-am văzut în el ca într-o oglindă: şi eu fusesem hăituit, ameninţat, bătut, calomniat faţă de colegi, de vecini – atât că nu fusesem internat la nebuni…
În puţinul timp rămas până la arestarea de la 1 aprilie (1977) prin „binevoitori” trimişi, ori prin cu totul „întâmplători” care-mi ieşeau în cale când plimbam copilul – ce aflam?
„Să ştiţi, domnu’ Goma, că şi eu aş fi semnat hârtia aia – dar lângă un ţigan ca Paraschiv?”
După ce ni s-a alăturat şi Ion Negoiţescu, acelaşi motiv: nesemnarea lor devenise …din cauza „unui curist ca Negoiţescu”.
Când acelaşi Negoiţescu îi propusese lui Bogza să semneze, Marele Plop întrebase cine redactase Apelul. Negoiţescu îi spusese. Geologza:
„Dar cine-i Goma ăsta? N-am auzit de el. Nu semnez apeluri scrise de necunoscuţi.”
Nea Vasile, nea Vasile… Cine se găsise, în 1977, să spele onoarea unui neam coborât direct din Traian şi Decebal:
Un ţigan, un curist şi un necunoscut…
Ne merităm soarta.