Lansare de carte la Craiova: Ana Maria și îngerii de Radu Aldulescu

Miercuri, 26 mai, la ora 17.00, la Casa de Cultură “Traian Demetrescu” Craiova, în cadrului proiectului „Scriitori la TRADEM”, va avea loc lansarea cărţii Ana Maria şi îngerii, de Radu Aldulescu. Prezintă: Nicolae Coande.

Radu Aldulescu a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, 2008 pentru romanul Mirii nemuririi.

Mama Anei Maria, Mariana, a fugit din România în 1987 şi a locuit la Viena douăzeci de ani. Cei mai importanţi ani din viaţa ei. O perioadă în care, alături de fiica ei, a încercat să-şi înfrunte destinul şi să lupte cu boala necruţătoare a copilei. O boală cu nume de fiară: Lupus. O viaţă de om, la sfîrşitul căreia rămîn amintiri şi o mărturisire făcută întregului univers. Din dragostea şi durerea unei mame s-a scris această carte, care nu este doar o poveste adevărată, ci şi un act de curaj. Curajul Marianei de a-şi dezvălui cele mai intime trăiri şi suferinţe şi curajul scriitorului, Radu Aldulescu, de a transforma realitatea în ficţiune.

„Romanele lui Radu Aldulescu au irupt în peisajul literar românesc cam aşa cum a apărut Rasputin la curtea ţarului Nicolae, intrînd cu opincile noroite în fiţele parfumate şi înzorzonate ale optzecismului, băgîndu-şi palmele muncite pe sub fustele ţarinei proză scurtă şi, în general, neţinînd cont de „progresele“ tactice/teoretice ale prozei momentului. După ani buni de antrenament întru rafinarea ce ţinea loc de sinceritate, întru esopismul ridicat la rang de artă, apare un Aldulescu frust, decupat parcă atunci din lumea pe care o pune în faţa oglinzii. E salahorul care-i ţine loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicăieri, tipul violent, în continuă luptă cu propria viaţă, golanul.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

„În ce mă priveşte, viaţa oricărui om este un roman întruchipînd adesea o proiecţie a rugăciunii către îngerul dat omului spre păzirea sufletului şi păcătosului trup, pe cînd omul cu obiceiurile lui rele mîniază curata lumină a îngerului, izgonindu-l de la el cu metehnele cele de ruşine: cu minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osîndirea, cu trufia, cu neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi ţinerea de minte a răului, cu iubirea de bani, cu necurăţia, cu mînia, cu scumpetea, cu mîncarea fără de saţ şi beţia, cu multa vorbire, cu gîndurile cele rele şi viclene, cu îndrăznirea spre păcate şi mai cu seamă spre pofta cea rea, trupească. Cunoscînd-o şi ascultînd-o pe femeia aflată în căutarea cuiva care să-i scrie romanul vieţii, am simţit în fiinţa ei, în vorbele şi-n toată povestirea ei un patos înlăcrimat al pocăinţei, care venea din aceeaşi rugăciune: cum voi putea să-mi cer iertare faptelor mele celor amare, rele şi viclene în care cad în toate zilele şi nopţile şi în tot ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel sfînt, milostiveşte-te de mine păcătosul. Fii mie sprijinitor şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş cu toţi sfinţii; acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!” (Radu Aldulescu)

Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la Bucureşti şi a debutat în 1993 la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediţia I, Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006), Îngerul încălecat (IPhoenix, 1997), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007), Proorocii Ierusalimului (ediţia I, Editura Publicaţiilor pentru Străinatate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006), Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.

 „Scriitori la TRADEM” este un proiect iniţiat de Nicolae Coande, în colaborare cu Casa de Cultură a Municipiului Craiova, „Traian Demetrescu” şi cu Societatea Română de Filosofie, filiala Craiova.

Parteneri ai evenimentului: TVR Craiova şi Librarie.net

Interviu cu Radu Aldulescu

Un interviu zguduitor luat de Andra Rotaru extraordinarului romancier Radu Aldulescu:

În cei 17 ani scurși de atunci, cărțile mele, care au avut succes de critică, n-au mai luat nici un premiu USR sau ASB, și aș risca niște explicații. Debutul meu s-a întâmplat într-o perioadă pe care aș numi-o de intenție de reorientare a politicii culturale. Reorientare sau schimbare care, la o adică, chiar s-a înfăptuit. Cum? Schimbarea s-a vrut în bine, dar s-a făcut în rău și a dus la rău, iar rezultatele se văd azi cu ochiul liber – piața cărții căzută, haosul valorilor etc. La vremea aceea însă, exista o dilemă a elitei intelectuale, care în mod sugestiv și simptomatic a dat numele revistei respective. Dilema era dacă suntem împotriva ăstora, foștii securiști și activiști care oricum luaseră puterea, sau cu ei. Era de fapt o falsă dilemă, iar revista cu numele ăsta a reușit să subziste până-n zilele noastre dând apă la moară acestui fals. Ei, elita intelectuală, precum curva, s-a dus cu cei mai puternici, iar asta se vede mai bine decât oricând astăzi. Am făcut o mică buclă-descriere a contextului, pentru a arăta că de la unul ca mine se așteptau în momentul acela și-n perioada de după primirea respectivului premiu, lucruri cu totul diferite față de ceea ce am făcut, și anume scrierea unor romane bune. Literatura propriu zisă deja devenise o ocupație neserioasă. A fi scriitor a început să însemne cu totul altceva decât a scrie literatură propriu-zisă, și mai ales roman. Venise vremea jurnalelor, memoriilor, eseurilor politice, analismului politic cu deschidere imediată în politica la zi […]

Restul interviului aici

Cum a fost la Institutul Blecher

Claudiu Komartin deschide cea de-a douăsprezecea întâlnire a Institutului Blecher cu prezentarea lui Alexandru Potcoavă, “un prozator matur, pregătit să construiască pe spaţii largi, cu inteligenţă şi acuitate.” Urmează lectura autorului.

După lectura lui Alexandru Potcoavă, Andrei Dósa este prezentat de Claudiu Komartin ca fiind “un poet deopotrivă ludic şi grav, care îşi conturează cu fiecare text o voce inconfundabilă.” Urmează lectura autorului şi o pauză.

Ce-a de-a doua parte a serii, secţiunea de dezbateri, începe cu recomandarea lui Claudiu Komartin de a se discuta “fără emoţii” despre lecturile celor doi scriitori. “Încurajez un comentariu critic, exigent, pe text”.

Adrian Suciu apreciază proza lui A. Potcoavă ca fiind una “foarte bună, scrisă prea cinstit, adevărat. Deşi vine dinspre realism, proza aceasta trebuie dusă mai departe. Mi-ar fi plăcut ca Ivan Ivanîci să-şi asume destinul de român, din momentul în care devine Ion Aluion; să fie român şi să te convingă de asta.” Despre poezia lui Dósa, Suciu nu doreşte să comenteze. “Sunt poet, detest să comentez poezia.”

Comentariul prozei lui Potcoavă continuă prin intervenţia lui Victor Potra: „Este o proză atractivă, pe care, însă, nu mă grăbesc să o laud foarte tare. Nu are ritmul pe care-l prefer eu la proză.” Cu toate acestea, Potra admite că: “te ţine mereu în priză, mereu se întamplă ceva.” Potra face câteva observaţii legate de “stângăciile” dialogurilor: “e nevoie de replici naturale, de tuşe de culoare.”

“Nu le găsesc nicio hibă celor patru capitole de proză pe care le-a citit astăzi Alex Potcoavă”, a intervenit Octavian Soviany. Familiarizat cu proza lui Potcoavă încă de la cenaclul Euridice, Soviany mai spune că proza citită demonstrează “stofa de prozator” a autorului. Cu toate acestea, admite că „personajele se individualizează la început, dar pe drum riscă să se piardă” (exemplifică povestea cu măcelăria care rămane neutră, deşi ingenioasă). Face recomandarea ca personajele să fie exploatate, să aibă “mai multă carne.” Despre Dósa, Soviany afirmă că “este poezia unui spirit care nu mai crede în nimic” şi remarcă “poemul cu noptierele”, pe care îl consideră “foarte bun.” O.S. avertizează că poezia lui Dósa poate cădea foarte uşor spre amuzament, în defavoarea poeziei, şi dă exemplu poemul “Monstrul sacru al scobitului în nas”, despre care spune că “textul este sub semnul jocului, al absurdului. Aceste teritorii ale amuzamentului scad din poeticitatea textului”. Apreciază şi poemul “Lucrurile părinţilor.”

Intervine Claudiu Komartin, care consideră că poezia lui Dósa mizează pe un “mecanism la vedere, uneori însă destul de subtil” şi remarcă textul “Euforia sufocării.”

Discuţiile continuă prin intervenţia lui Mihai Duţescu. Acesta observă la poezia lui Dosa “o anumită emoţie a mediului corporatist”, care propune “un teritoriu bun, nou” şi exemplifică prin versuri din poemul “Moartea foloseşte Gillette.” Duţescu consideră că “mixajul de vocabulare” dinspre domenii dintre cele mai ciudate spre cele delicate, aduc poeziei un plus. Cu privire la ultimul poem citit (“Monstrul sacru al scobitului în nas”), deşi iubeşte satira, Duţescu este de părere că are nevoie de ambiguitate şi de un profil psihologic care să ofere textului mai multă complexitate. Consideră “Lucrurile părinţilor” cel mai bun poem.
“Nu mi-a plăcut proza lui Alexandru Potcoavă”, a spus Duţescu. “Ea vine dintr-un postmodernism obositor, care nu-mi spune mare lucru. Nu cred nici că e o proză realistă. Văd realismul mai cinic.”

Poemele lui Dósa i-au placut foarte mult Mirunei Vlada. Aceasta face o conexiune între experimentele corporatiste ale poeziei Elenei Vlădăreanu şi poezia citită de Dósa despre care spune că beneficiază de “alt instrumentar.” Vlada remarcă “un tip foarte ingenuu de sexualitate, nemaiîntalnit la niciun alt poet tânăr.” Consideră poemul “Phallos” ca fiind “cel mai straniu, cu o atmosferă poetică bine întreţinută, cu un final foarte bun, fără a cădea in psihanaliză.” Vlada mai apreciază poemele “Uşa rotativă”, considerat “surprinzător” şi “Îmi este atât de ruşine” despre care spune că are “imagini foarte bune, construite din cuvinte nepoetice” şi avertizează asupra unui vers repetitiv, “din cauza mea…”, care poate părea facil, folosit în exces.
Cu privire la ultimul text, “Monstrul sacru al scobitului în nas”, Miruna Vlada spune că este un poem interesant prin faptul că “un element banal este dus spre absurd.” Claudiu Komartin intervine sugerând că vede acest poem în proză, “într-un fragment bine conturat”, nu în versuri.
Lui Alexandru Potcoavă, Vlada îi recomadă să insiste pe ultima parte a prozei citite. Nu crede că personajele au “carne”, după cum s-a afirmat anterior.

Florin Caragiu: “Proza mi-a placut foarte mult. În general, nu mă interesează lucrurile violente dintr-o proză, ci existenţa unor volte care să mă ţină conectat. Alex Potcoavă ştie să stârnească atenţia, în proza lui noul stă să apară.” Referindu-se la personaje, Caragiu nu le vede de mare complexitate, luand in considerare dimensiunile reduse ale prozelor şi frazarea scurtă. “Îmi place că nu apar momente de falseturi şi nu se epatează în proza lui Potcoavă.”
Din poezia lui Andrei Dósa, Caragiu a remarcat poemul “Euforia sufocării”, din care a citat un pasaj “memorabil”, care îi place foarte mult: „trupul meu e o panglică sângerie care leagă/…/cutia în care mă sufoc încet.” De asemenea, apreciază “atmosfera de detaşare” care alunecă spre absurd, “realităţi ca lipite, afiş peste afiş.” Despre poemul “Îmi este atât de ruşine”, Caragiu spune că este “o construcţie inertă, netensionată”, dar care poate fi un risc al poeziei prin forme “puţin artificiale”, dand exemplu versul cu acele bătrâne care prizează cocaină. Claudiu Komartin face o observaţie, afirmând că poemul “pare cam neted, nu are nicio adâncitură, are nevoie de o cadenţă.”

Mihai Duţescu intervine din nou spunând că titlurile poemelor lui Dósa nu sunt reuşite, iar moartea ca simbol al luptei corporatiste, după cum reiese din poemul “Moartea foloseşte Gilette”, nu-i place deloc.

Comentariile sunt continuate de Andrei Zbârnea: “poezia lui Dósa este inedită, anumite construcţii care ţin mai mult de tehnic, aplicate în poezie devin interesante.” Apreciază acest tip de poezie în care “omul se închide între betoanele capitalismului”, care “nu se prea găseşte în literatura contemporană.” Proza lui Alexandru Potcoavă i-a plăcut foarte mult, mai ales că îi aminteşte de istoria propriei familii.

Marius Ghilezan: “Am venit special pentru Alexandru Potcoavă, dar nu mi-a placut ce a citit. E o proză ca o respiraţie bănăţeană”, scoasă din Şcoala lui Daniel Vighi. Ghilezan consideră că realitatea străzii are poveşti mai interesante, care trebuie căutate şi exploatate în literatură. “În Statele Unite un autor te convinge din primele pagini; în România, uneori, nici după o sută de pagini nu te convinge.”
Ghilezan spune despre Dósa că scrie o “poezie curajoasă prin faptul că prizează o irealitate interesantă”, care l-a surprins plăcut. “Citindu-l, am avut impresia că e un tânăr aspirant care vrea să lucreze într-o multinaţională.”

Radu Aldulescu: “De regulă, romanul nu are impact citit în cenaclu. E foarte greu să faci o impresie dintr-un fragment. Din ce am auzit, mi-a plăcut şi m-a făcut curios să-i citesc cartea.”

În încheierea serii, Claudiu Komartin le mulţumeşte celor prezenţi şi anunţă invitaţii ediţiei următoare de la Institutul Blecher: Adrian Suciu şi Victor Potra.

A consemnat: Gabriel Daliş