Claudiu Komartin

#47

Publicat de

0

Ne vedem la El Premier Comandante, Institutul Blecher. Va fi o lectură delicioasă, cel puțin așa promite afișul cu jeleuri și soldăței de lemn dulce, realizat de Ana Toma. Vor citi: Sabina Comșa, Vlad Drăgoi, Daniel Puia-Dumitrescu și subsemnatul.

Lumina de Avarie vă invită la

Publicat de

0

Reluăm serile de poezie de la librăria Okian cu nimeni altul decât unul dintre cei mai controversaţi, dar şi cei mai apreciaţi poeţi ai ultimei generaţii – CLAUDIU KOMARTIN!

Așadar vă aşteptăm la întâlnirea cu poetul care ne-a făcut bucuria de a veni tocmai de la Bucureşti!

Cum a fost la Institutul Blecher

Publicat de

1

Claudiu Komartin deschide cea de-a douăsprezecea întâlnire a Institutului Blecher cu prezentarea lui Alexandru Potcoavă, “un prozator matur, pregătit să construiască pe spaţii largi, cu inteligenţă şi acuitate.” Urmează lectura autorului.

După lectura lui Alexandru Potcoavă, Andrei Dósa este prezentat de Claudiu Komartin ca fiind “un poet deopotrivă ludic şi grav, care îşi conturează cu fiecare text o voce inconfundabilă.” Urmează lectura autorului şi o pauză.

Ce-a de-a doua parte a serii, secţiunea de dezbateri, începe cu recomandarea lui Claudiu Komartin de a se discuta “fără emoţii” despre lecturile celor doi scriitori. “Încurajez un comentariu critic, exigent, pe text”.

Adrian Suciu apreciază proza lui A. Potcoavă ca fiind una “foarte bună, scrisă prea cinstit, adevărat. Deşi vine dinspre realism, proza aceasta trebuie dusă mai departe. Mi-ar fi plăcut ca Ivan Ivanîci să-şi asume destinul de român, din momentul în care devine Ion Aluion; să fie român şi să te convingă de asta.” Despre poezia lui Dósa, Suciu nu doreşte să comenteze. “Sunt poet, detest să comentez poezia.”

Comentariul prozei lui Potcoavă continuă prin intervenţia lui Victor Potra: „Este o proză atractivă, pe care, însă, nu mă grăbesc să o laud foarte tare. Nu are ritmul pe care-l prefer eu la proză.” Cu toate acestea, Potra admite că: “te ţine mereu în priză, mereu se întamplă ceva.” Potra face câteva observaţii legate de “stângăciile” dialogurilor: “e nevoie de replici naturale, de tuşe de culoare.”

“Nu le găsesc nicio hibă celor patru capitole de proză pe care le-a citit astăzi Alex Potcoavă”, a intervenit Octavian Soviany. Familiarizat cu proza lui Potcoavă încă de la cenaclul Euridice, Soviany mai spune că proza citită demonstrează “stofa de prozator” a autorului. Cu toate acestea, admite că „personajele se individualizează la început, dar pe drum riscă să se piardă” (exemplifică povestea cu măcelăria care rămane neutră, deşi ingenioasă). Face recomandarea ca personajele să fie exploatate, să aibă “mai multă carne.” Despre Dósa, Soviany afirmă că “este poezia unui spirit care nu mai crede în nimic” şi remarcă “poemul cu noptierele”, pe care îl consideră “foarte bun.” O.S. avertizează că poezia lui Dósa poate cădea foarte uşor spre amuzament, în defavoarea poeziei, şi dă exemplu poemul “Monstrul sacru al scobitului în nas”, despre care spune că “textul este sub semnul jocului, al absurdului. Aceste teritorii ale amuzamentului scad din poeticitatea textului”. Apreciază şi poemul “Lucrurile părinţilor.”

Intervine Claudiu Komartin, care consideră că poezia lui Dósa mizează pe un “mecanism la vedere, uneori însă destul de subtil” şi remarcă textul “Euforia sufocării.”

Discuţiile continuă prin intervenţia lui Mihai Duţescu. Acesta observă la poezia lui Dosa “o anumită emoţie a mediului corporatist”, care propune “un teritoriu bun, nou” şi exemplifică prin versuri din poemul “Moartea foloseşte Gillette.” Duţescu consideră că “mixajul de vocabulare” dinspre domenii dintre cele mai ciudate spre cele delicate, aduc poeziei un plus. Cu privire la ultimul poem citit (“Monstrul sacru al scobitului în nas”), deşi iubeşte satira, Duţescu este de părere că are nevoie de ambiguitate şi de un profil psihologic care să ofere textului mai multă complexitate. Consideră “Lucrurile părinţilor” cel mai bun poem.
“Nu mi-a plăcut proza lui Alexandru Potcoavă”, a spus Duţescu. “Ea vine dintr-un postmodernism obositor, care nu-mi spune mare lucru. Nu cred nici că e o proză realistă. Văd realismul mai cinic.”

Poemele lui Dósa i-au placut foarte mult Mirunei Vlada. Aceasta face o conexiune între experimentele corporatiste ale poeziei Elenei Vlădăreanu şi poezia citită de Dósa despre care spune că beneficiază de “alt instrumentar.” Vlada remarcă “un tip foarte ingenuu de sexualitate, nemaiîntalnit la niciun alt poet tânăr.” Consideră poemul “Phallos” ca fiind “cel mai straniu, cu o atmosferă poetică bine întreţinută, cu un final foarte bun, fără a cădea in psihanaliză.” Vlada mai apreciază poemele “Uşa rotativă”, considerat “surprinzător” şi “Îmi este atât de ruşine” despre care spune că are “imagini foarte bune, construite din cuvinte nepoetice” şi avertizează asupra unui vers repetitiv, “din cauza mea…”, care poate părea facil, folosit în exces.
Cu privire la ultimul text, “Monstrul sacru al scobitului în nas”, Miruna Vlada spune că este un poem interesant prin faptul că “un element banal este dus spre absurd.” Claudiu Komartin intervine sugerând că vede acest poem în proză, “într-un fragment bine conturat”, nu în versuri.
Lui Alexandru Potcoavă, Vlada îi recomadă să insiste pe ultima parte a prozei citite. Nu crede că personajele au “carne”, după cum s-a afirmat anterior.

Florin Caragiu: “Proza mi-a placut foarte mult. În general, nu mă interesează lucrurile violente dintr-o proză, ci existenţa unor volte care să mă ţină conectat. Alex Potcoavă ştie să stârnească atenţia, în proza lui noul stă să apară.” Referindu-se la personaje, Caragiu nu le vede de mare complexitate, luand in considerare dimensiunile reduse ale prozelor şi frazarea scurtă. “Îmi place că nu apar momente de falseturi şi nu se epatează în proza lui Potcoavă.”
Din poezia lui Andrei Dósa, Caragiu a remarcat poemul “Euforia sufocării”, din care a citat un pasaj “memorabil”, care îi place foarte mult: „trupul meu e o panglică sângerie care leagă/…/cutia în care mă sufoc încet.” De asemenea, apreciază “atmosfera de detaşare” care alunecă spre absurd, “realităţi ca lipite, afiş peste afiş.” Despre poemul “Îmi este atât de ruşine”, Caragiu spune că este “o construcţie inertă, netensionată”, dar care poate fi un risc al poeziei prin forme “puţin artificiale”, dand exemplu versul cu acele bătrâne care prizează cocaină. Claudiu Komartin face o observaţie, afirmând că poemul “pare cam neted, nu are nicio adâncitură, are nevoie de o cadenţă.”

Mihai Duţescu intervine din nou spunând că titlurile poemelor lui Dósa nu sunt reuşite, iar moartea ca simbol al luptei corporatiste, după cum reiese din poemul “Moartea foloseşte Gilette”, nu-i place deloc.

Comentariile sunt continuate de Andrei Zbârnea: “poezia lui Dósa este inedită, anumite construcţii care ţin mai mult de tehnic, aplicate în poezie devin interesante.” Apreciază acest tip de poezie în care “omul se închide între betoanele capitalismului”, care “nu se prea găseşte în literatura contemporană.” Proza lui Alexandru Potcoavă i-a plăcut foarte mult, mai ales că îi aminteşte de istoria propriei familii.

Marius Ghilezan: “Am venit special pentru Alexandru Potcoavă, dar nu mi-a placut ce a citit. E o proză ca o respiraţie bănăţeană”, scoasă din Şcoala lui Daniel Vighi. Ghilezan consideră că realitatea străzii are poveşti mai interesante, care trebuie căutate şi exploatate în literatură. “În Statele Unite un autor te convinge din primele pagini; în România, uneori, nici după o sută de pagini nu te convinge.”
Ghilezan spune despre Dósa că scrie o “poezie curajoasă prin faptul că prizează o irealitate interesantă”, care l-a surprins plăcut. “Citindu-l, am avut impresia că e un tânăr aspirant care vrea să lucreze într-o multinaţională.”

Radu Aldulescu: “De regulă, romanul nu are impact citit în cenaclu. E foarte greu să faci o impresie dintr-un fragment. Din ce am auzit, mi-a plăcut şi m-a făcut curios să-i citesc cartea.”

În încheierea serii, Claudiu Komartin le mulţumeşte celor prezenţi şi anunţă invitaţii ediţiei următoare de la Institutul Blecher: Adrian Suciu şi Victor Potra.

A consemnat: Gabriel Daliş

Sub egida USR, Institutul Blecher poate deveni un important reper al literaturii deceniului următor

Publicat de

4

Un interviu luat lui Claudiu Komartin pentru cursul de Publicistică Literară susținut de domnul profesor Andrei Bodiu la Facultatea de Litere din Brașov

1. O să profit de ocazie şi o să încep cu o întrebare destul de previzibilă, pe care vroiam să ţi-o adresez de mult timp şi pe care tu ai aşezat-o la începutul microchestionarului conceput pentru poeţii cu care te-ai întâlnit în cadrul programului Word Express: care sunt poeţii care te-au marcat, modelele poetice cele mai influente şi mai durabile?

Cred că totul a-nceput cu Trakl şi cu Rimbaud. Deşi cred că pe ei i-am înţeles cum trebuia doar mai târziu. I-am iubit şi urmat, în diferite perioade ale adolescenţei mele, pe Emil Botta şi pe Arghezi, pe cerchiştii sibieni şi pe Mircea Cărtărescu, pentru al cărui Levant aveam un adevărat cult. Ţin mult la poezia lui Pier Paolo Pasolini, la O’Hara, la Apollinaire, dar şi la contemporanii noştri Charles Simic, Robert Pinsky, Tomaz Salamun. Dintre poeţii români de dată recentă, le rămân devotat în special Marianei Marin şi lui Ioan Es. Pop.

2. La emisiunea „Dicţionar de literatură română” realizat de Eugen Lucan pentru postul Radio România Cultural în decembrie 2009, Octavian Soviany a comparat volumul tău de poezii „Păpuşarul şi alte insomnii” cu o coborâre în infernul personal, iar pe cel mai recent dintre volumele tale cu paradisul regăsit. Spre ce se îndreaptă poezia lui Claudiu Komartin?

Păi, după spusele domnului Soviany, înseamnă că nu a rămas necercetat decât purgatoriul. Poate că într-acolo mă îndrept, deşi ordinea acestor explorări ar fi trebuit să fie alta… Şi totuşi, simt că cel mai tare mă îndrept în momentul acesta spre teatru.

3. Se poate trăi din propia literatură şi din traduceri? Tu cum reuşeşti? Ce cărţi traduci în momentul de faţă?

În România nu. Eu cel puţin nu am găsit reţeta, deşi mă străduiesc de câţiva ani (timp în care am publicat trei volume de versuri şi am tradus trei romane, precum şi câteva zeci, dacă nu sute de poeme). Acum traduc din franceză romanul Această orbitoare absenţă a luminii, de Tahar Ben Jelloun, o carte de mare forţă şi de o poezie pasionată, care sună excelent în româneşte.

4. Ai publicat câteva poeme sub pseudonim pe RoLiteratura. Ce a însemnat pentru tine această experienţă? Ce ai aflat despre Claudiu Komartin pe această cale?

Am aflat că există şi că poate el să-ncerce în joacă măşti şi pseudonime, că nu mai păcăleşte pe nimeni (sau aproape).

5. La începutul carierei tale poetice susţineai destul de aprins Generaţia 2000. În 2005 ai publicat un articol care se numea „Generaţia 2000 – o introducere”. Între timp unii dintre reprezentanţii acestei generaţii te-au dezamăgit. În ce sens? Ce părere ai astăzi despre Generaţia 2000?

Da, am fost un susţinător al acestui proiect mai degrabă contextual, “generaţia 2000”. De care a fost nevoie pentru a crea o breşă, pentru ca tinerii să înceapă să se afirme în grup. Iar dezamăgirile au venit destul de repede. Eu credeam că vom fi mai buni, mai sinceri şi mai solidari decât cei dinaintea noastră, dar am văzut atâta mizerie în lumea literară a anilor 2000 încât încrederea mea în mişcări care să schimbe lucrurile – sau orientarea generală a unei lumi în care cantitatea de mizerie creşte întruna – s-a deteriorat cu mult. Dar nu mă las. Poate că voi face nu doar prin scrisul meu, ci şi prin susţinerea programatică (după puterile mele) a acelor autori care merită atenţia publicului, o diferenţă.

6. Spune-mi câţiva tineri, care nu au debutat încă, despre care tu crezi că vor avea ceva de spus în literatura română în următorii ani.

Sorin Staicu, Adi Diniş, George Serediuc, Andrei Luca, Aura Maru, Diana Cristea-Şerban, Mihai-Ionuţ Ologu, Medeea Iancu, Alexandru Drăgan, Dumitru Vlad, Andrei Pintea şi alţii cărora le doresc să aibă curajul de a se descoperi, dar şi de a se lăsa descoperiţi.

7. Pe data de 20 septembrie 2009 a avut loc prima ediţie a clubului de lectură „Institutul Blecher”. Ce aşteptări aveai de la acest club de lectură atunci când l-ai lansat? Mă refer aici şi la aspecte mai pragmatice cum ar fi numărul participanţilor, etc. A sesizat lumea literară demersul tău?

Prin Institutul Blecher, mi-am dorit să ofer o alternativă la formatul prăfuit şi nefrecventabil de cenaclu literar bucureştean. Am ştiut de când l-am inventat că Institutul trebuie să devină un club de lectură/atelier în care se poartă discuţii aplicat pe textele citite, la o cafea sau la o bere. Relaxat, dar şi riguros, cu discuţii argumentate şi bine înfipte în cultura participanţilor. Şi eu aveam nevoie de asta, fiindcă nu mai există nimic asemănător în Bucureşti, mai ales acum, că Marin Mincu a plecat dintre noi, şi tinerii mei colegi şi-l doreau, mai ales cei care sunt în perioada când trebuie să citească şi să scrie mult pentru a ajunge să dea ce au mai bun. La fiecare dintre cele opt întâlniri din 2009 au venit în medie 30 de persoane, maximul atingându-l o ediţie cu Vasile Ernu şi Ilieş Gorzo, când eram 40 în subsolul din Dharma Bar. Eu unul am stat în picioare, dar asta m-a bucurat. Şi m-a făcut să mă gândesc la necesitatea de a-l muta într-un loc unde să poată veni un public tot mai numeros şi mai implicat şi care să nu pară ceva făcut pentru o gaşcă a literaturii tinere. Altfel n-ar fi citit scriitori atât de diferiţi ca V. Leac şi Mihai Duţescu, Dumitru Bădiţa şi Andrei Ruse, Cosmin Perţa şi Moni Stănilă… Iar dacă am reuşit să-l conving să vină până şi pe Ştefan Manasia, care a avut o lectură ireproşabilă, atunci cred că pot aduce pe oricine.

8. Ce surprize ne rezervă pentru anul 2010 Institutul Blecher?

Institutul Blecher va avea din februarie, dacă nu intervine nimic, un parteneriat cu Uniunea Scriitorilor. Şi se va ţine în acelaşi loc în care au crescut câţiva dintre scriitorii cei mai cunoscuţi şi mai activi de după 2000: în sala oglinzilor, unde se ţinea la începutul deceniului cenaclul Euridice condus de Marin Mincu. Cu o bună promovare şi cu participanţi de prima mână (la primele ediţii vor citi Radu Vancu, Marin Mălaicu-Hondrari, Teodor Dună, Mitoş Micleuşanu, Alex Potcoavă, cărora li se vor adăuga câţiva tineri ce nu au debutat încă), Clubul de lectură Institutul Blecher poate deveni, sub egida USR (deocamdată singura instituţie interesată să-mi acorde vreun sprijin), un important reper al literaturii deceniului următor.

9. Poeziile tale sunt incluse în destul de multe antologii de poezie apărute în afara ţării. Poate cititorul român de poezie să se aştepte la apariţia unor astfel de antologii şi la noi? Sunt destui tineri poeţi contemporani în ţările învecinate despre care în România nu se ştie practic nimic. Mă gândesc la cei cu care te-ai întâlnit în cadrul proiectului Word Express. Ce piedici există în calea apariţiei unor astfel de antologii?

Eu tot traduc şi public prin reviste, pe hârtie şi online, pe blogul meu, unanotimpinberceni.blogspot.com, pe care vă invit să-l vizitaţi, dar editorii rareori răspund pozitiv la astfel de proiecte de antologii. Am propus de câteva luni uneia dintre editurile noastre de top publicarea unei antologii din Pasolini şi nu primesc nici un răspuns. Poezia contemporană din ţările vecine şi de aiurea continuă să fie o necunoscută până şi pentru majoritatea poeţilor (cum a fost, de altfel, în ultimele două decenii). Încerc să mai schimb câte ceva traducând când şi când din poeţi care îmi plac, cu posibilităţile pe care le am la-ndemână.

10. Crezi că site-ul Club Literar va redeveni vreodată ceea ce a fost? Cum ar trebui să „arate” site-ul literar ideal?

Club Literar, ca şi Cenaclul Euridice, a reprezentat un moment important al deceniului ce se încheie. Dar a dat tot ce putea prin anii 2004-2007. Acum e doar un brand. Gâfâie. Iar vanitatea câtorva autori de acolo i-a deraiat de-a binelea, căci se şi văd, în frunte cu câteva falnice promisiuni ca Sociu şi Chiva, în Panteon. Site-ul literar ideal ar trebui să fie pandantul unui club de lectură / atelier viu, în care lumea să se şi întâlnească din când în când. Eu nu vreau să mai aud de bătăliile şi de polemicile fără conţinut pe care le poate purta oricine pe net. Vreau să-i văd pe oameni la faţă, vorbind deschis, cu cărţile pe masă, despre literatură. E cu totul altceva decât în faţa monitorului, unde orice bibilică e vultur şi orice scriitoraş un pamfletar sângeros.

11. Zilele acestea ai fost implicat într-un proiect cu deţinuţii de la Penitenciarul Bistriţa. Ce impresie ţi-a lăsat lumea de dincolo de gratii?

A fost o experienţă impresionantă, din care cred că am avut de învăţat ca om şi ca posibil dramaturg. Sper ca textul pe care îl voi scrie pornind de la lucrurile auzite şi din însemnările-mărturii ale deţinuţilor de la Bistriţa (fie el un text teatral care să poarte mai hotărât amprenta mea, fie un montaj dramatizabil cu poveştile acelor oameni) să vorbească mai convingător decât aş putea-o eu face într-un interviu despre o lume complexă, colcăitoare şi pătimaşă care e la doi paşi de noi, în umbră, şi pe care ştim aşa de bine s-o ignorăm.