Ca atîţia alţi politicieni ce se retrăseseră din viaţa publică, avea de gînd să se dedice poeziei pentru tot restul vieţii. Pînă acum nu avusese nici vreme şi nici prea mult chef să se ocupe de poezie, căci nu aducea nici un folos material. Pentru oameni ca el, farmecul stătea nu atît în poezia însăşi, cît în dorinţa lor de a ajunge la ea. Poezia i se părea un simbol al statorniciei şi al echilibrului lumii. Numai după ce dispărea teama de schimbări, după ce se vor stinge toate speranţele, incertitudinile şi ambiţiile, numai atunci poezia i se va dezvălui – ba chiar va trebui să i se dezvăluie.
Atunci se vor topi toate constrîngerile morale şi pavăza logicii, care-l încorsetaseră o viaţă întreagă, şi se vor preface în poezie, ridicîndu-se ca fumul alb în cerul de toamnă. Numai că despre refugiul pe care era în stare să-l ofere poezia, Kazu ştia mai mult decît el – ea ştia cît de inutilă şi de neputincioasă e arta.
Yukio Mishima – După Banchet
Cutia Neagră 