Berlin – Hamlet este una dintre cărțile cele mai apropiate de sufletul meu. Poemele se împart pe cinci sub-genuri diferite: alegorii, scrisori, fragmente, poeme despre locuri din Berlin, respectiv Viena și epiloguri. Sunt prelucrate aici amintirile din copilărie ale lui Walter Benjamin, fragmente ale scrisorilor lui Franz Kafka adresate lui Felice Bauer și altora. Caracterul hamletian este dat de constrângerile ce vin din partea spiritului rudelor dispărute, de imposibilitatea lui Kafka de a decide între Praga și Berlin, respectiv singurătate productivă – căsătorie. Poetul, care rătăcește prin Berlinul de după căderea zidului, este la fel de ezitant, aflat într-o relație love and hate cu intrigantul oraș.
Borbély Szilárd s-a născut în 1963. A publicat 8 volume de poezii, cărți de eseuri și critică și un roman. În 2014 s-a sinucis.
Schöneweide
[ i. ]
Știu, așa-i cel mai greu. Să se termine
ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Să se
schimbe dintr-o dată lucrurile: să se deschidă uși care
până atunci erau închise. Nu voiam să vorbesc cu nimeni
despre asta. Am plecat fără să-mi iau la revedere,
fără bun rămas. Doar am vizitat câțiva
cunoscuți, ca-n alte dăți. La o discuție în pripă,
să beau o bere, să stau și să tac. Câteodată să aduc vorba
despre una-alta. Am redirecționat apelurile.
Mi-am plătit facturile, pe mai multe luni, retroactiv.
O cheltuială neașteptată. Mi-am alimentat contul, să
am bani. Nu știi ce se poate întâmpla. Să fie.
[ ii. ]
Am trecut pentru ultima oară pe străzile
pe care umblasem cu un an și jumătate în urmă, de când mă mutasem
în localitate. Între turnurile murdare de beton, unde
de atunci m-am simțit în continuu rău.
Dacă mă uitam pe fereastră vedeam dârele lăsate
de ploaie și jeg pe zidul cenușiu al casei de vizavi.
Observam oamenii care spălau vase, vorbeau, fumau
sau mâncau în bucătărie. Iar ei
pe mine, cel care nu-i slăbea din priviri. Câteodată se certau.
Țipetele pătrundeau prin fereastra închisă. În asemenea momente
mă simțeam rău. Le observam diminețile:
cum se ridică din pat, se îmbracă, se pregătesc
pentru zi. Seara, undele albăstrii emanate de televizoare umpleau
camerele. Stăteam îndelung în lumina ce se stingea încet.
[ iii. ]
Apoi seara mă uitam în același fel prin fereastra
metroului la ferestrele luminate ale clădirilor decăzute
din Schöneweide. Și câteodată coboram abia
la aeroport. Priveam luminile de pe cerul murdar.
Cum aterizează și decolează avioanele. Seara în apropierea
stațiilor adolescenții cereau de obicei
țigări. Un pachet se termina repede. Pe vremea aia
fumam mult. Cumpăram câte un cartuș de Magnum
de la chinezi sau vietnamezi. În asemenea momente
îmi era mereu frică, dar niciodată atât de tare, încât să renunț
la tocmeală. Eram din altă țară și tinerii ăștia nu-i văd deloc
cu ochi buni pe străini. Era un băiat, trebuie
să fi locuit în aceeași zonă ca și mine. El îmi cerea
în mod constant, serile ne întâlneam des. Apoi nu mai
spunea decât: Feuer? Nu cerea, ăsta era aproape
un ordin. I-o aprindeam benevol. Era
răvășit, pierdut. Îmi era milă de el. Mă gândeam la acele
rude pe care nu le-am întâlnit niciodată. Care o
vreme au plutit pe deasupra câmpiei germano-polone, în chip
de cenușă și fum. Poate de asta am vrut să privesc, doar
să observ, luni în șir, cum este cerul de deasupra Berlinului.
Hermann Strasse
Când am ajuns în Berlin, deja nu mai voiam
să trăiesc. De ce nu există, m-am gândit, o modalitate ca,
dacă cineva nu vrea să trăiască mai departe, să poată dispărea.
Prin simplul fapt că a decis și își dorește foarte mult.
Iar astfel să-i reușească. N-ar exista otravă,
sânge, vomă, epuizarea sistemului nervos vegetativ.
Tot ce decurge de aici: se relaxează
sfincterele și se împrăștie tot ce până atunci
era ținut laolaltă de încordarea conștiinței. Simpla
încetare. Oare cât de mult ar trebui
să vrei asta? Sau ar trebui să crezi în ea? În Neuköln
am întâlnit persoane fără adăpost, vorbeau engleza.
Ninsoarea biciuia. Era mai mult lapoviță.
Cel mai rău e când hainele se udă și îngheață
pe tine. Cerșeau pentru vin fiert. Nu
puteai să le refuzi banii pentru un pahar
pe frigul ăla. Din când în când,
pe cerul nopții, deasupra lungii Hermann Strasse
sclipeau luminile avioanelor ce soseau sau plecau
de pe aeroportul Tempelhof. Aș fi vrut să cumpăr și eu
o sticlă de vin și un gyros de la turci.
Heildelberger Platz
După un timp au început să-mi placă plăcuțele de alt fel
ale străzilor, accentele diferite din mega-
foane. Semnalul de închidere a ușilor, care uneori
mă îndemna să fug, ca nu cumva să pierd
ultima cursă. Doar la Heidelberger Platz
nu trebuia să mă grăbesc. Aici erau întotdeauna puțini. Și dacă
soseam dinspre Krumme Lanke sau din centru,
atunci aici schimbam metroul cu trenul suspendat.
Stația de metrou trebuie să fi fost construită
pe vremea Wehrmacht-ului, așa m-am gândit mereu. Era supradimensionată,
o sală enormă de așteptare, cu bolți. Proporțiile ei îmi păreau
străine, dar nu lipsite de gust. Îmi plăcea locul ăsta,
și simțeam o frică superstițioasă. Aveam senzația că
aici a avut loc o crimă. O dată, când nu trebuia
să mă grăbesc, am devenit curios și de piață. Era o zi
însorită de toamnă, cum rar se întâmplă. Am dat o tură,
dar am fost dezamăgit. Am descoperit intersecția pustie
a unui orășel neînsemnat. Șirul de stâlpi ce
susținea șinele suspendate se întindea printre copaci, care
îl mascau discret. Mai încolo o farmacie.
Oameni banali se duceau undeva. Privirile lor treceau
prin mine cu o ură difuză, fără țel. În copaci,
printre frunzele colorate, erau și unele încă verzi.
Alegorie
[ i. ]
Cunoști câteva ascunzișuri în parc,
unde ceața din zori țese păienjeniș după
noaptea cea rece. Evidențiază firele
subțiri. Înșiră perle, apoi
le leagă împreună. Astfel se umple parcul
de lumină, până când aburul se adună
în picături pe marginea frunzelor și din vârful
crengilor ești privit de ochi.
[ ii. ]
Vântul mână ceața pe podul arcuit
peste canal. Printre gardurile tunse
te însoțește țăcănitul mierlelor. Acolo
unde te duci, găsești flori tăiate pe masă
în toate anotimpurile. Și ne uităm
unul la altul în camera supraîncălzită.
Cutia Neagră 