Cravata

Umblă vorba despre unul dintre ultimii
prim-miniștri ai Ungariei,
pierite din motive ce par de neînțeles, că
pe vremea când era un tânăr revoluționar,
împreună cu echipa sa de tineri revoluționari
– înflăcărat, primul între băieții deopotrivă din provincie –
bărbos și probabil nerăbdător,
incomodat de costumul de la absolvirea liceului,
înaintea reuniunii parlamentare ce a urmat
capitulării simbolice a comunismului sau
poate așteptând încă semnarea tratatului
ce enunța condițiile de predare ori
în alte ocazii asemănătoare cu acestea, oricum
într-un moment de importanță epocală, într-un
hol elegant, asta e aproape sigur,
zăbovea împreună cu o altă echipă
de revoluționari.

Se spune că acești altfel de revoluționari
nu mai erau atât de tineri și de aceea
nici atât de înflăcărați și nu erau nici băieți
din provincie, erau în schimb mai maturi,
bărbați inteligenți din capitală,
despre care umblă vorba că s-au născut
să fie revoluționari cum s-ar spune și
printre mii de cărți, în locuințele
cu tavan înalt din centru, supravegheate
de poliția secretă, au devenit
revoluționari, într-adevăr.

Și la urmă, dar nu mai puțin important,
stăteau acolo în hol și alții,
mai bătrâni, mai înțelepți, cunoscătorii unor secrete mai mari,
martori ai unor bătălii mai însemnate și poate un
nebun sau doi, așa cum nici la astfel de
evenimente majore nu se duce lipsă,
dar oricine ar fi fost cei aflați acolo în
persoană – împreună erau cu toții
oameni ai viitorului, învingători, și
evident se măsurau unii pe alții bănuitor,
așa cum e normal să facă învingătorii
la începutul unei noi ere, la un pas de putere.

Și, cum umblă vorba, atunci s-a întâmplat că
din grupul celor mai în vârstă – pentru a
diminua tensiunea așteptării – s-a desprins
unul, a pășit spre băieții mai înflăcărați și,
cu un gest caracteristic fraților mai mari, ce părea
aproape altruist, ba chiar binevoitor,
a aranjat cravata celui care avea să fie unul dintre
ultimii prim-miniștri ai Ungariei, aflată pe moment
în plină renaștere, dar care mai apoi avea să piară
din cauze ce par de neînțeles.

Așa umblă vorba și, indiferent dacă a fost sau nu așa,
se poate spune despre astfel de întâmplări că
acumulează trecutul și viitorul și
dau așadar ceva sens
istoriei, la fel cum nodul
dă oarece sens cravatei
ce altfel pare atât de neglijabilă și inutilă.

De asta se spune că cei ce
aranjează cravata obișnuiesc să uite
mai ușor momentele astea,
iar cei cărora li se aranjează cravata
sunt exact în situația opusă,
așa cum – ce paradox interesant –
dacă celor ce au aranjat cravata
li se reamintește mai târziu întâmplarea,
aceștia își aduc aminte imediat, apoi
evită chestiunea cu o glumă rapidă,
dacă e nevoie o să le trimită
celor cărora li s-a aranjat cravata
numărul psihologului personal de care s-au plictisit,
pe când, dacă cineva ar îndrăzni
să le reamintească celor cărora li s-a aranjat
cravata de jenanta întâmplare din trecut,
ar fi în mod plăcut dezamăgit, pentru că și aceștia
ar minți cu un zâmbet surprinzător de
nepăsător, a, da, așa e, dar
cine-și mai aduce aminte de astfel de fleacuri,
un om cu mintea întreagă
uită lucrurile astea acolo, pe loc.

Desigur, se mai spune și altceva: nu-i exclus
ca tocmai aceasta să fi fost excepția
care întărește regula și, atât cei care au aranjat
cravata, cât și cei cărora li s-a aranjat cravata,
să fi uitat cu adevărat, fără urmă de resentiment,
toată povestea, pentru că au găsit
un motiv și mai bun pentru ura reciprocă,
năvalnică și neînduplecată de mai târziu,
ura extinsă ca putregaiul asupra întregii țări și
ar putea fi ceva adevărat în explicația asta,
că doar se știe, se insinuează de o mie de ori
mai multe motive pentru ură, față de câte
are ea nevoie în realitate.
Și se mai spune bineînțeles
că nu e chiar așa de simplă treaba –
dar asta o trântește imediat toată lumea,
întotdeauna și legat de orice, în mod iresponsabil.

-Kemény István-