Golden retriever

 

Când te uiți la el cum aleargă prin camera de zi îți dai seama că n-are nimic de-a face cu radiestezia, cutia radionică și alte prostii new-age menite să-ți îmbunătățească viața. Dar în capul meu va fi mereu asociat cu un bumerang de aur care te vindecă de toate bolile, te ajută să ai gânduri benefice și îndepărtează confuzia.

Nu era singurul pretext care mă scutea de conversații inutile sau plictisitoare. Mai era și muzica. Un laptop ar fi fost de preferat, dar e bun și un dvd player conectat la plasmă, dotat cu telecomandă. Dacă la petrecere sunt și animale de companie sau copii, e perfect. Și, slavă domnului, sunt din ce în ce mai mulți copii și din ce în ce mai multe animale.

Cel mai bine e să nu ajungi nici primul, nici ultimul la chef. Să te strecori printre ceilalți fără să atragi prea mult atenția. În seara aia, Teo și prietenul ei, Gusti, erau deja acolo. Teo e manager la o librărie profitabilă din centru. Ne cunoscuserăm cu puțin timp în urmă, când banii puși la ciorap se terminaseră și căutam fără prea mare convingere un loc de muncă. Eram în Control și veniseră și ei pe acolo, am aflat că erau foști colegi de facultate cu Dan. Teo mi-a zis să-i trimit un CV și se rezolvă. N-am reușit să înțeleg nici până azi de ce a făcut-o, chiar nu se vede pe fața omului că de fapt nu vrea un job, că este împins de circumstanțe? Și nu eram singurul pe care l-a băgat în pâine. Mai erau și Dan și alții. Aș fi vrut să știu de ce făcea chestia asta. Îi eram pur și simplu simpatici sau era în natura ei să îi ajute pe cei aflați în suferință? Mai exista o variantă. Avea nevoie de prieteni. Studiile sociologice spun că până termini facultatea, numărul oamenilor din anturaj atinge un maxim, era parcă vorba de un număr compus din trei cifre. Am vreo trei sute de numere de telefon în agendă, dar cred că pe mai mult de jumătate dintre ele le-am folosit ultima oară înainte să apăs pe adăugați contact nou. Între mine și Miruna e hotline, cred că ne sunăm de minim cinci ori pe zi, dar în afară de ea nu mai e nimeni. Mă mai sună părinții, o dată pe săptămână.

Am făcut cu mâna din pragul ușii și m-am retras, ca să uite de mine pe moment. Miruna a intrat în living, au luat-o la întrebări, le auzeam vocile și râsetele de pe hol. Mă simt confortabil făcând asta. Să trimit un sol care să vorbească în locul meu. Eu aș da din umeri sau m-aș bâlbâi. Fac același lucru de câteva luni, n-am nimic de povestit. Câteodată, în timpul programului, am viziuni. Plutesc deasupra unei pajiști verzi, pe sub nori puri și denși, cerul e albastru și cineva mă ține de mână. E o mână atât de gingașă și de caldă, că mă emoționez.

De pe hol am ieșit un pic pe terasă, terenul de sport al școlii de vis-a-vis era pustiu. M-am gândit că mi-ar plăcea să fiu prof de sport la școala aia să strig și un și doi și trei, hai, pas alergător. Ce simplu ar fi. Stai toată ziua cu fluierul în gură și observi cum se dezvoltă fetițele din clasa a șasea.

În living era muzică și se formaseră deja grupulețe. Soția pictorului și Ana se conversau lângă masa cu mâncare. Gusti stătea în picioare și naviga cu telecomanda prin încrengătura de foldere de pe hardul extern conectat la plasmă. Mădă și Cristina erau pe canapea, întoarse aproape complet una spre cealaltă, iar Teo stătea pe un fotoliu, sprijinită cu cotul de canapeaua pe care stăteau Mădă și Cristina. Cele două fete ale pictorului alergau de colo-colo, săreau, se bâțâiau pe muzică. Pictorul și cu Dan, sărbătoritul, erau probabil în bucătărie.

Mi-am pus o grămadă de mâncare pe farfuria de unică folosință. Erau trei feluri de salate, deci multe ingrediente pe care voi putea să mă prefac că le examinez împingându-le încolo și încoace cu furculița. În colțul încăperii, aproape de locul în care se postase Gusti, era un scaun vechi, stil Ludovic al XIV-lea, cu picioarele în x, cu capete de leu sculptate pe mânere. Vizasem acel loc de când am băgat capul pe ușă ca să-i salut pe oameni. Gusti e genul de om care dispune de o memorie de invidiat, a terminat istoria artei și o știe cap-coadă. Cel mai mult îi place antichitatea. Seamănă la figură cu un senator roman. Chiar dacă ai fi super-doxă, tot ar fi greu să-l contrazici, pentru că are o voce foarte puternică. Mie genul ăsta de oameni mi se par absolut inofensivi. Forța și siguranța cu care își emit părerile crează un vid în jur. Foarte puțini îndrăznesc să se ia la trântă cu ei. Pentru ceilalți, sunt o sursă de informații și curiozități. Poți să stai liniștit în umbra lor, nu trebuie decât să aprobi din când în când. Nici prin cap nu-mi trecea să mă lansez într-o discuție cu el. Complexul meu de inferioritate se agravase în ultimul timp, aveam impresia că dacă aș avea ghinionul să discut cu Gusti, ar trebui să-l pun pe pauză după fiecare frază și să caut repede pe google termeni și nume care nu-mi sunt familiare, apoi să-mi scriu pe o foaie de hârtie răspunsul și să-l învăț pe de rost. Abia apoi să-i dau play.

Locul în care m-am așezat mi se părea perfect. Gusti ar fi trebuit să facă un efort prea mare ca să mă bage în seamă. Eram prea aproape de el. Un tip atât de vocal are nevoie de spațiu ca să se desfășoare. Ar fi trebuit să se întoarcă și să ia distanță, de exemplu să se așeze într-unul din fotoliile de lângă culoarul de trecere dintre living și bucătărie. Plus că de acolo vedeam și canapeau fetelor. Mădă era îmbrăcată într-o rochie de lână și zâmbea în gol ca un sfinx, iar Cristina purta niște egări negri. Vorbeau despre ultimul tip cu care ieșea Cristina, un tip care o enerva și nu era prea sigură ce să facă. Mădă își trecea mâna prin șuvițele de la ceafă, care îi cădeau pe umeri când îi scăpau printre degete. Mă fascina fruntea ei ușor bombată și pielea de la tâmple, aproape translucidă, traversată de vene, nici prea la suprafață, nici prea în adâncime. Îmi închipuiam că dacă i-aș spune ceva frumos, tâmplele și fruntea i-ar deveni incandescente. Ceva frumos și liniștitor.

– E un imbecil și jumătate, pisi. Îmi zice hai să ieșim și pe urmă se face că plouă.

– Trimite-l undeva la întâlnire și tu nu te du. Să vezi atunci implicare.

                Separam boabele de porumb din salata de ton, îmi propusesem să nu mă opresc până nu le separ pe toate. M-am gândit că seamănă cu niște dinți galbeni, rotunjiți de o freză foarte fină. Pe cele care aveau o gaură pe partea ce se îmbina cu știuletele sau erau prea moi nu le puneam în grămăjoară, ci le înfigeam într-unul din dinții furculiței și le înghițeam.

            Câinele alerga de la un grupuleț la celălalt, cerșea atenție. Cineva l-a felicitat pentru zgărdița lui roșie. O pereche de mâini l-au ridicat pe labele din spate, l-au giugiulit un pic, un cap mare s-a coborât la nivelul lui și i s-a uitat direct în ochi, de parcă ar fi vrut să-i comunice ceva important, dar nu s-a întâmplat nimic, câinele s-a îndreptat spre un picior lucios, în ștrampi, care se bâțâia la câțiva centimetri de podea. Teoretic, știa deja să pozeze și să se dea în spectacol. La două luni, făcea totul cu o anumită doză de stângăcie, dar învăța foarte repede să integreze și stângăcia în arsenal. Teoretic, era în stare să te distreze până la ultima suflare. Teoretic, dacă știai cum să-l chemi, se întorcea la tine.

            Votca sclipea fascinant în păhărelul înalt. Sticla era subțire, simțeam că fac experimente în laboratorul de chimie. Țineam păhărelul cu două degete, totul era foarte precis, îmi lipsea doar halatul alb. Îmi voi construi un renume, diplomele vor umple pereții. În sănătatea ta, doctore. Simțeam deja cum mă încălzește puterea pe dinăuntru, îmi mângâie vintrele ca o amantă nevăzută.

            Gusti renunțase la a face pe dj-ul, aveam loc să mă desfășor. În față era masa cu băuturi, în stânga ecranul. Într-o mână țineam telecomanda, în cealaltă paharul. O să-i fac să danseze. Dominam ringul din spatele pupitrului. Imediat ce muzica va inunda boxele, cei de la masa 4, acum extrem de gălăgioși și neatenți se vor ridica hipnotizați. Cei de la masa 3 vor rezista maxim douăzeci de secunde pe poziții. Acum publicul meu virtual este încă departe, fiecare în barca lui, dar muzica îi va face să se rotească în jurul meu. The Hives – Hate to Say I Told You So. Fetele au ridicat mâinile în aer, soția pictorului s-a uitat în direcția mea. De-acum totul era o chestiune de câteva secunde.

            – Stai să ne simțim și noi ca pe vremea liceului.

            – Ok.

            În fața mea stătea Teo, cu mâna întinsă. Mă blocasem complet. I-am dat telecomanda. În boxe s-au auzit primele acorduri ale piesei 12:51 de la The Strokes. Teo a început să se bâțâie în fusta ei înflorată, puțin cam strâmtă, dar toată exaltarea ei n-a durat mai mult de câteva secunde. Picioarele o purtau din inerție spre fotoliu, ca după cursa de 100 de metri, atât de mare îi fusese avântul. Cam cât îți ia să dai peste gât un păhărel de votcă, nu s-a întâmplat nimic. Apoi fetele s-au ridicat de pe canapea și au început să danseze ținându-se de mâini. Wtf? Care e diferența dintre 12:51 și Hate to Say I Told You So?

            Am plecat în căutarea berii. În dormitorul lui Dan, care părea mai degrabă dormitorul Anei, prietena lui, din cauza cuierului, a perdelelor și a cuverturii de pat feminine, fetele pictorului găsiseră cutia ei cu bijuterii și probau inele și brățări. Dan stătea la masa din bucătărie și fuma. Își întinsese picioarele în față, aproape că atingea dulapul cu tălpile. Pictorul era și el acolo, dar el ocupa spațiul din bucătărie cu sfială. Mi-am adus aminte de unul dintre tablourile lui. Un om învelit într-un fel de robă pământie, apăsat de o tristețe metafizică stătea chircit într-o casă care abia-l încăpea, schițată doar din linii. M-am gândit că ar fi o chestie să mă împrietenesc cu el. Și peste ceva timp o să mă picteze. O să fiu un personaj pierdut pe un câmp pustiu, bătătorit, cu fața pe jumătate îngropată în pământ, de nerecunoscut, scursă într-o pată de păcură. Hai să mă duc până la ei, dacă tot m-au văzut.

– Ce faci, omule? m-a întrebat Dan și și-a lăsat ambele mâini pe umerii mei. Cred că așa făceau frații din poveste când se reîntâlneau la răscrucea de drumuri la care s-au despărțit cu mulți ani în urmă.

– Ce să fac…

Aș fi vrut să-l întreb ceva, nu știu exact ce sau să transmit căldură instantaneu și el să perceapă asta imediat, dar în același timp simțeam că mi-e jenă și că n-am niciun chef. Ce prostie. 

– E party dincolo?

– Fetele au început să danseze.

– Da? Păi hai că termin țigara și vin și eu.

– Ok.

Și așa o să fie toată noaptea, vor ocupa fiecare loc prin rotație, n-o să am nici măcar o clipă de liniște. Câinele dormea în cutia lui, pe hol. Un ghem de blană care se umfla și se dezumfla ritmic. Am ocolit cutia și m-am dus țintă la frigider. M-am gândit că poate ar fi fost mai distractiv dacă stăteam în frigider și împărțeam beri invitaților. Sau dacă urcam în pod, iar de acolo pe acoperiș și deranjam antena pensionarilor care stăteau la parter. Mă vedeam sărind gardul școlii și alergând pe terenul de sport cufundat în beznă, așa cum un fost coleg de liceu a ieșit din casă și a început să alerge în jurul copacilor din livadă pentru că se îmbătase foarte tare. Ce fază mișto a fost. Ne uitam la el prin geamul de la bucătărie și râdeam. Sau poate dacă ar tăcea toți dracului din gură și m-ar asculta, le-aș povesti faza cu câinele. Cutia radionică, haha. Ce prostie. Golden retriever. Am dat cu piciorul în cutia în care dormea câinele și m-am întors în living. Parcă navigam printre aisberguri, nu voiam să mă ating de nimeni.

Fetița mai mică a pictorului n-avea stare. Venea până la mine în fugă, îmi arăta mâna. Purta un inel cu piatră verde care îi acoperea trei degete. Maică-sa venea după ea, să-i ia inelul, dar nu era foarte convinsă, se distra și ea. Ilinca fugea înapoi în cameră, lua un alt inel și se întorcea la mine. Lângă scaunul meu mai era un scaun, exact la fel. Ilinca a reușit cumva să se strecoare în spațiul dintre cele două scaune și acum se balansa ținându-se de mânere. Țineam brațele în jurul ei, ca un cordon de protecție. Și-a pierdut de câteva ori echilibrul și de fiecare dată am prins-o când mai avea doar un pic și se lovea cu capul de mânerul scaunului. Maică-sa o certa din celălalt colț al camerei.

– Hai că te țin.

– Veau să sai!

– Sari!

– Băi, băi! Ușor, că te lovești! Alte cuvinte nu găsisem.

– Ilinca, stai cuminte că-l chem pe tati!

Când auzea vocea maică-sii, cobora de pe scaun, îl ocolea o dată, apoi se urca iar. Mă gândeam că la un moment dat îmi va fi recunoscătoare. Că într-un fel sau altul, va ține minte seara asta și grija pe care i-am purtat-o și cucuiele de care am scutit-o. Dar ea nici nu era conștientă de prezența mea. Cu toate astea, mă simțeam bine. Eram în spațiul ei vital. Nu-mi ascundea absolut nimic. Eram martor la spectacolul vieții ei. Nu exista niciun fel de tehnică de comunicare între noi. Exact așa s-ar fi comportat și dacă n-aș fi fost de față. Cu un adult nu poți să faci chestia asta. E nevoie de o tonă de încredere de ambele părți. Am fi putut să ne legănăm așa la nesfârșit, dar deja simțeam că o să-mi pierd echilibrul ca un fraier, pe mine n-o să mă prindă nimeni.

Apoi a ajuns și Ovidiu la party. Ultima fază de care îmi amintesc clar e când și-a băgat el capul pe ușă și le-a salutat pe fete. Parcă a vorbit ceva cu Cristina. Avea papion. Cineva a tras un scaun. S-a făcut liniște, nu mai scârțâia nici podeaua. Doar se auzea cum gurile suflă fum de țigară. În cap îmi reverberau sunete metalice, subțiri, un ritm vioi încerca să imprime voioșie, dar nu reușea. Am văzut niște încălțări mici, și o rochiță cu multe floricele. Cineva îmi făcea cu mâna și își băga capul ca într-o scorbură ca să-mi vadă fața. Pa, pa, Ilinca. S-au auzit strigături. Să-mi bag pula, cântecele moldovenești sunt cele mai faine, cureaua lată, casă, foaie verde, mândra mea, toți pluteau într-un glob de sticlă care se îndepărta încet.

S-a rupt filmul. Când l-au lipit, toată lumea stătea în bucătărie și vorbea despre câinele care se trezise și făcuse pipi pe picioarele lui Gusti. Ana tot venea și pleca cu o cârpă, era fum, mă simțeam în continuare rău.

– Și e câine de vânătoare, nu? Golden retriever.

– Da. Era dresat să aducă rațele împușcate.

– Și aici la oraș ce face?

– Se joacă cu o minge de plastic și se pișă pe picioarele musafirilor.

– Mai trebuie să stea în casă până la primăvară și pe urmă o să se învețe să facă afară.

– Prefer pisicile. Alea măcar știu să facă la cutie și nici nu-ți umplu de bale toată casa.

– Câinele ăsta e mai deștept decât voi toți!

– Câinele ăsta e mai deștept decât voi toți la un loc!

 

– Și râdeau toți de mine?

            – Ei, nu chiar…

            – Am zis eu că e mai deștept decât toți la un loc?… Doamne, ce penibil.

            – Acum să nu începi să-ți ceri iertare de la toată lumea, cum faci de obicei.

            – Ce-or să creadă acum despre mine Gusti și Teo?

            – Ești paranoic.

            – Dar chiar că e tare simpatic câinele ăsta. N-ai cum să te superi pe el nici dacă ți se pișă pe picior.

            – Ți-am povestit ce trip am avut când a venit Teo cu ideea să-i cumpărăm un pui de golden retriever de ziua lui?

            – Nu.

            – A fost în ziua aia când m-am dus să semnez contractul. Trebuia să ajung la ei la birou la prima oră. Și cu o seară înainte mă cam spărsesem. Nu înțelegeam nimic când am ajuns acolo… Era un tip la intrare care mi-a cerut buletinul. Mi l-a luat și i l-a dat unei tipe care l-a trecut într-un registru sau ceva de genu. Am urcat la etajul doi și am întrebat de Teo. M-a invitat secretara în sala de ședințe și m-a întrebat dacă vreau ceva de băut. O apă, un suculeț. Mi-am făcut curaj și am întrebat-o dacă poate să-mi aducă o cafea. La vreo cinci minute după ce mi-a adus-o, a venit Teo, îmbrăcată la patru ace. Mi-a pus în față contractul în două exemplare, mi-a zis să citesc atent.. În timp ce-l citeam, îmi mai spunea o grămadă de chestii despre job. Am uitat și de cafea. Când mi-am aduc aminte, era deja rece, plus că mi-era teamă că o să observe că îmi tremura mâna, așa că n-am băut decât vreo două înghițituri și-am zis că-mi bag picioarele, îmi fac una strong acasă. Nu știu cum am reușit să pun și eu câteva întrebări inteligente…

            – Vai de capul tău.

            – Așa, și abia trec de momentul de maximă tensiune, abia are timp cerneala să se usuce pe hârtie, vorba aia, că mă întreabă Teo, măi, ce-i luăm până la urmă lui Dan de ziua lui. Îi zic că eu și cu tine ne-am gândit să-i luăm un Dixit și o întreb dacă nu vor să pună și ei bani, să luăm împreună. Ea strâmbă din nas, dar așa, la modul finuț, și zice că a vorbit cu Dan și că din câte a înțeles ea, Dan își dorește un golden retriever.

            – Păi ziceai tu că ea a fost cu ideea. Mi-ai zis de atunci.

            – Da. Stai să vezi. Și mă întreabă pe mine dacă știu cam cât o fi. Eu habar n-aveam ce-i aia golden retriever, dar ce naiba, doar nu era să mă dau de gol, să vadă Teo cu ce incult are de-a face. În capul meu, golden retriever era ceva între coperta unei cărți new age, cutia radionică, un device din ăsta pe care ți-l pui în cameră și îți restabilește echilibrul mental și fizic, ceva cu vibrații foarte înalte, ca un bumerang de aur dezgropat la mama naibii, folosit de populația indigenă pentru a atrage grația divină, ceva ca un instrument magic care te apără de toate belelele. Deci Dan a început să creadă în chestiile astea new-age? O fi bolnav sau ce? Am mai băut un pic din cafeaua aia rece ca să mai trag de timp și m-am gândit. Băi, cât poate să fie device-ul ăsta? Sigur e mai scump decât Dixit-ul. Mai ales că e golden. E cel mai bun de pe piață. Cât să zic? Vreo trei, patru sute de lei? Nu, e mult mai mult, zice ea. Eu m-am speriat. Mamă, își dă seama că habar n-am. Am dat din umeri, am plusat, dar așa, cu jumătate de gură. Teo a zis că e mai mult, că nu știe nici ea sigur, dar ăștia care au pedigri au preț aproape dublu. Atunci mi-a picat fisa și am devenit dintr-o dată foarte implicat. Da, da, sigur, îi zic și Mirunei, sunt sigur că o să-i placă ideea, o să ne uităm pe net ce oferte găsim, o să dăm telefoane, vă anunțăm și pe voi, ținem legătura pe facebook, sigur că da, nu-ți face griji, adunăm banii de la ceilalți, cred că pictorului îi va plăcea foarte mult ideea, da, așa e, dacă împarți la numărul invitaților, e chiar avantajos.

            – O, Doamne, tu chiar nu știai ce-i aia golden retriever?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s