In glod we trust*

Matei Hutopila este unul dintre câștigătorii concursului de debut organizat de editurile Max Blecher și Herg Benet în toamna trecută. Titlul volumului, Copci, duce cu gândul la o lume violentă, ceva care ține împreună lumea în destrămare, dar și la capacitatea de a simți, mult acutizată ”simt fiecare treaptă fiecare etaj în cusături”.

În primul ciclu al volumului, Glod, este delimitat spațiul vital, spațiu cu o identitate puternică, pe care nu o pot distruge cei care colorează hărțile lumii. Aici percepțiile senzoriale sunt vii, guști brânză de capră și asculți funk în același timp, iar anamneza este la ea acasă. Poeziile evocă personaje care se confundă cu peisajul, ființe statice care plutesc într-o anumită stare de potențialitate (buhăiești 1999). Frământarea glodului pare să aibă legătură directă cu anamneza. Glodul este un amestec de elemente ancestrale și elemente noi, high-tech, regionalisme, Sufjan Stevens și ”văcuțe cu cod de bare”. Glodul suportă aproape orice. Colbul, în amestec cu transpirația devine glod, element activ, hrănitor: ”glodul din vale de casă ca un majun cu urmele tălpilor tale miniaturale”.

Uneori, acest spațiu vital este văzut din altă perspectivă, a fermelor funcționând după norme europene, a falsei fericiri, granițe noi, nevăzute separă comunitățile care nu mai contează pe nicio hartă: ”huțuli mici europeni peste munte de huțuli mici neeuropeni”.

În Potci, sentimentele sunt explicitate, atmosfera nu mai este dezvoltată pe cât ar merita, ai senzația că autorul nu are răbdare să construiască. Lui Hutopila nu îi stă bine nici machismul împrumutat de la SGB ”un kalaș întreg să-i pizdească creierii”, nici ipostaza de mascul în călduri ”ah, isabello dacă-ai ști”, nici episoadele de cerșetorie ”de mine nu-și amintește nimeni decît/ mama/ la fiecare aniversare”.

Nu toate poemele din Potci sunt rateuri. Câteva dintre ele sunt chiar reușite: rațele bunicului pavel sau zahra. Aici Hutopila excelează în încercarea de a detecta topografii emoționale care cu greu pot fi numite: ”și tu, laine, te pierzi undeva în povestea asta/ cumva în ea, cumva pe lângă ea”.

Poate cel mai reușit poem din ciclul sămînță este cer înstelat. Sunt filmate doar consecințele ultime, iar povestea, deși prezentă ca subtitlu, este omisă. Poemul se construiește pe detalii: un radio dat mai tare sugerează mai multe piste.

Ultima parte a volumului este dominată de angoase, înaintarea anevoioasă în mâluri cu ”luciu hd”, încercări nereușite de a pătrunde în spații străine, nocturne. Elementele realului, ce par acum de decor ”luna creponată și murdară”, sunt îndepărate unul câte unul, este intuit ”ritmul în spatele întregii mișcări”. În multe poezii domină dezorientarea, dezolarea postindustrială, ”goana pasivă” a vieții, imposibilitatea apropierii ”între punctele noastre a și punctele noastre be”. Glodul fertil este înlocuit de zonele de periferie ale orașelor, nefertile ”nimic fertil în văgăuna asta”.

Atuul cel mai mare al lui Hutopila este capacitatea sa de a crea atmosferă. Stratificarea elementelor, polifonia vocilor, trăsături și gesturi umane surprinse prin economie de mijloace, senzația că dă frâu liber poeziei, atât în ceea ce privește lungimea versurilor și dinamica lor, cât și în ceea ce privește spațiile mentale și senzoriale pe care le cutreieră în voie, nu pot fi decât un câștig pentru poezia lui. Tehnicile de construcție nu sunt foarte diverse, cel mai des întâlnită este aceea de a încheia un text cu același/aceleași vers/versuri de la început, în care introduce mici variațiuni sau deloc. Din fericire, atmosfera și povestea cuprinse în poeme compensează. O altă tehnică este aceea de a crea un decalaj între tensiunea care se acumulează și poveste. Povestea nu se încheie, accentul se mută pe tensiunea acumulată. Finalul este o ”relatare” a tensiunii.

Matei Hutopila este făcut din alt aluat decât poeții afirmați în ultimii zece ani, asta dacă ne gândim doar la background-ul lui cultural (Enn Vetemaa, Lermontov, Erofeev, Makanin) și cel istoric/geografic, ceea ce înseamnă că are toate datele necesare pentru a deveni o voce inconfundabilă.

Matei Hutopila – Copci
Max Blecher  2011

*O variantă mult ciuntită a acestei recenzii va fi publicată în numărul din martie al revistei Corpul T

Anunțuri

2 gânduri despre „In glod we trust*

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s