Pilinszky János (1921-1981) este un poet recunoscut pentru influența pe care a avut-o asupra poeziei maghiare postbelice. Scrierile sale analizează lumea nemiloasă a secolului XX, însingurarea extremă a omului contemporan, inutilitatea fugii din calea suferinței, precum și frica și groaza care ne cuprind în punctele de cotitură ale vieții. În poezia lui se regăsesc experiențele trăite în lagăr în anii ‘40, existențialismul creștin, respectiv influența religiei catolice și a tradiției poetice inițiate de Ezra Pound și T.S. Eliot.
Pe țărm
Marea se întinde pe țărm,
iubita mea se odihnește la capătul lumii,
inima luminează ca un soare îndepărtat,
suntem umbra ei cu toții.
Catren
Cuiele dorm în nisipul înghețat.
Nopți îmbibate de singurătatea afișelor.
Ai lăsat lumina aprinsă pe coridor.
Azi îmi vor vărsa sângele.
Perfectul simplu
lui Ted Hughes
Sosește și încremenește
se arată pe zidul cenușiu:
luna e o singură mare
lovitură. Miezul ei tăcere mortală.
Sparge străzile,
lumina lunii sparge.
Și rupe în două zidul.
Șuvoaie de alb peste negru.
Fulgeră și fulgeră și
fulgeră ziua cea neagră.
Șuvoaie de alb și negru.
Te piepteni în furtuna magnetică.
Te piepteni în tăcerea strălucitoare,
în oglinda mai lucidă decât perfectul simplu.
Te piepteni fără o vorbă în oglindă,
ca într-un sicriu de sticlă.
Încotro? Cum?
Ce știu eu.
Încotro merg soldații.
Precum marea.
Încotro merg soldații înfrânți.
Precum marea în chivotul spart.
Patimile
Doar căldura abatorului,
mirosul de mușcate, lustrul moale,
doar soarele. În liniștea din spatele sticlei
se spală calfele de măcelari,
dar ceea ce s-a întâmplat, într-un fel tot nu poate lua sfârșit.
Sărbătoarea punctului terminus
În căldura cotețelor însângerate
cine îndrăznește să citească?
Și cine îndrăznește
prin câmpul de așchii al asfințitului,
pe timpul cerului în flux și
al pământului în reflux
s-o pornească la drum, oriunde?
Cine îndrăznește
să se oprească cu ochii închiși
în acel punct terminus,
acolo unde
întotdeauna există un ultim gest de lehamite,
acoperiș,
chip superb, sau până și
o singură mână, o moțăială, un gest?
Cine poate
să se scufunde cu inima împăcată
în visul care trece dincolo de amărăciunile
copilăriei și ridică marea
în dreptul feței ca pe un pumn de apă?
Patimile de la Ravensbrück
Iese din rând,
se oprește în liniștea rectangulară,
ca o imagine proiectată clipesc
straie și cap de prizonier.
E îngrozitor de singur,
i se pot vedea porii,
tot ce-i aparține e gigantesc
tot ce-i aparține e infim.
Și mai departe n-a fost. Restul deja,
restul a fost doar atât,
a uitat să strige
înainte să se prăbușească.
14 Octombrie 1970
Am plâns. Pe urmă spatele-mi era umed,
hainele șifonate și mâinile butucănoase.
Mi-am dorit o blană peste membre,
ca ceea ce îmbrățișezi să fie ceea ce
caută fiecare îmbrățișare adevărată:
dăruirea unei sălbăticiuni.
Cutia Neagră 