Un poem de József Attila

De ce ai plecat, dacă mă dorești

E adevărat că te simt și acum,
când ești departe de mine?
De ce ai plecat, dacă mă dorești,
dacă doar în mine poți fi gătită de sărbătoare.

De ce nu mă săruți, dacă-ți face plăcere?
De ce obosesc cei ce aleargă?
De ce macină marea asemenea unor carii
corabia zveltă, făcută să îndure furtuni?…

Știu că vei veni. Vei cădea în mine
ca o scânteietoare piatră-fulger* în lac!
Pârjoli-vom oare pământul,
împletiți asemenea unor flăcări convulsionate?

Și ai avea puterea să-mi privești fața tristă
adunată în băltoace, dacă și eu aș putea s-o pătrund?…
O doamna mea, nătângo, nebuno,
jucător prefăcut, jucărie stupidă, de nimic!

*întocmai ca în credința populară slavă și germanică și la unguri exista superstiția potrivit căreia proiectilele de piatră încinsă căzute împreună cu fulgerele sunt cochiliile pietrificate ale unor belemnite.