Toți timișorenii sunt lași*

Nu știa unde se află. Nu știa dacă se va opri vreodată. Nu mai știa aproape nimic. Doar picioarele lui știau ce trebuie să facă. Doar mâinile lui care scormoneau după cartofii încă neculeși de pe câmpuri știau ce trebuie să facă. Gura lui știa ce trebuie să facă. Groaza care pusese stăpânire pe el în primele zile parcă mai cedase, dar trupul lui funcționa pe sistem automat, ca și cum ar fi fost împresurat în continuare de o mare primejdie, gata în orice moment să îl extermine. Vedea doar cu colțul ochiului dealurile line, pădurile îngălbenite, câmpurile proaspăt arate, satele strânse în jurul unor biserici cu turnul înalt, pe care le ocolea de departe. Într-un sat ar fi fost ca o insectă străină într-un stup în care fiecare se știe cu fiecare. L-ar fi ținut o zi două, l-ar fi studiat, i-ar fi dat de mâncare, apoi ar fi fost predat autorităților. Un oraș. Căuta un oraș. El a venit dintr-un oraș. De un oraș avea el nevoie. Acolo s-ar fi simțit oarecum în siguranță. Toate astea nu le gândea. Mai mult le intuia.

De când a ajuns prin ținuturile astea, s-a întâlnit de două ori cu oameni. Într-o după-amiază a fost urmărit de niște copii timp de aproape o oră. Ei credeau probabil că nu îi vede. Se furișau printre copaci și tufe făcând prea mult zgomot. Nu alegeau întotdeauna tufișuri suficient de dese în care să se ascundă. Jacek a descoperit cu ușurință numărul și mărimea dușmanilor. Simțea încordarea și emoția care puseseră stăpânire pe ei. Asta îl învioră. Nu se mai simțise de mult așa. Și trebuie luat în calcul și o mare perioadă de dinaintea momentului în care a trebuit să fugă din țara natală. Dar el nu știa asta. El era deja pe jumătate transpus în lumea lor. Îi venea să intre în jocul lor, să-și confecționeze o suliță de lemn, să-și fabrice arcuri și săgeți, să se suie într-un copac și să îi ia prin surprindere, să îi ia prizonieri și să le dea drumul doar după lungi tratative, doar după ce vor fi acceptat să fie prietenii lui. S-a întors din drum, și s-a îndreptat spre una dintre tufele dinspre care auzise zgomote. Ultimii pași i-a făcut în fugă. A vrut să sperie copilul. Când a ajuns la tufă a strigat bu-huu, care a sunat înfricoșător de diferit față de cum auzise el acel strigăt în sinea lui, atunci când a luat decizia să se întoarcă din drum și să intre în jocul lor. Și fandarea pe care a făcut-o ca să-l sperie pe copil, felul în care a întins brațul în direcția lui, ascundeau o anumită crispare violentă și stângăcie, ca și cum ar fi călcat strâmb și și-ar fi scrântit piciorul. Jocul lui se transforma în durere, devenea o expresie a celor îndurate în ultimele săptămâni, iar copiii deveneau martori ai acestei dureri, martori ai unei violențe care reverbera și prin el. Trupul lui era o oglindă care deformează, la care abia acum ajunge violența, ca o lumină rece, tăioasă, iar el o răsfrânge asupra celor care îi ies în cale. Copilul a scos un urlet de groază și a tăiat-o la fugă. Jacek stătea ca orbit de o lumină puternică în fața tufei și nu putea să se miște. Au trecut câteva minute bune până a reușit să se dezmeticească. S-a întors pe drumul forestier și, fără să se uite în urmă, a mers mai departe.

Copiii au fugit câteva sute de metri, speriați, apoi s-au oprit. Au hotărât să reia urmărirea, să se răzbune pentru sperietura cauzată de omul pe care îl urmăreau, un om cu părul blond, despre care presupuneau că ar fi de prin părțile Timișoarei, cel puțin așa le-a zis unul dintre ei care a spus că a fost acolo când era mic, iar ceilalți îl crezuseră. În timpul urmăririi au avut destul timp să-l observe. Avea un rucsac verde cu buzunare, cum ei nu mai văzuseră. La ei prin sat nimeni nu căra așa ceva în spate. Într-un fel erau invidioși, rucsacul era unul dintre motivele pentru care îl urmăreau pe străin, devenise un țel al expediției să captureze rucsacul. În afară de rucsac omul avea un pulover de lână maro, niște pantaloni de stofă care luceau de jeg, rupți în vreo două locuri și niște bocanci negri în care el își îndesase cracul pantalonilor. Ceea ce li s-a părut însă cel mai bizar la blondul pe care îl urmăreau era faptul că era adus de spate și avea gâtul oarecum încordat. Semăna cu contabilul care venea o dată pe lună la moara lui nea Potcoavă.

L-au ajuns destul de greu din urmă, pentru că timișoreanul grăbise pasul, parcă ar fi știut ce îl așteaptă. Au tras asupra lui cu arcurile lor din lemn de alun, iar când li se terminaseră săgețile (chiar dacă în timpul atacului au reușit să recupereze câteva) au scos prăștiile din buzunare.

Jacek nu s-a întors să se lupte cu ei. Nici nu îi trecuse prin cap. În creierul său nu se mai făcea legătura între cei care îl urmăriseră și cei care îl atacau acum. Primii erau copii și el era unul dintre ei, era o pură întâmplare ca el să fie cel urmărit, în alte zile probabil că ar fi fost altfel, era un rol pe care la un anumit interval de timp trebuia să și-l asume, era o regulă de la care nu trebuia să se abată, dacă vroia ca jocul să nu dispară. Cei din urmă însă erau oameni în toată firea, înarmați cu mitraliere și aruncătoare de flăcări, oameni mari și puternici, în uniforme nemțești, iar el rămăsese tot un copil, era vulnerabil, îi venea să plângă, dar știa că plânsul lui nu se va auzi în mijlocul vacarmului făcut de vehiculele motorizate, vuietul flăcărilor, șuieratul gloanțelor și explozia obuzelor și grenadelor de mână. Jacek nu s-a întors să se lupte cu ei. A luat-o la fugă. Copii s-au ținut după el un timp, apoi s-au săturat și au renunțat. Timișoreanul era un laș. Așa sunt toți, a zis copilul care a fost în Timișoara. Iar ceilalți au aprobat. Da, timișorenii sunt toți niște lași. Cel mai rău le părea după rucsacul verde. Ar fi vrut să îl ia prizonier și să îi dea drumul doar după lungi tratative, doar după ce va fi acceptat să le dea lor rucsacul.

A doua oară când s-a întâlnit cu un om a fost într-o dimineață la marginea unei fânețe mari, la capătul căreia se întindea o pădurice de salcâmi. Jacek a hotărât să înnopteze sub salcâmi. Se făcea că pământul din jurul locului în care el se odihnea era săpat de cârtițe. Simțea cum acestea încep să sape și pe sub el și cum cum începe să se surpe pământul. Atunci s-a trezit. A văzut un om care căuta ceva în buzunarul stâng al pantalonilor săi. A strigat și a încercat să îl apuce de mână, dar omul își retrăsese foarte rapid mâna și o luase la fugă. Jacek a fugit după el câteva sute de metri printre salcâmi. Hoțul a ieșit din pădure și s-a îndreptat spre un grup de oameni care tocmai coborau dintr-o căruță, luându-și în spinare săpăligile. Prin apropiere era un câmp de cartofi. Când a văzut căruța, Jacek a renunțat la urmărire. Nu avea nici un rost să atragă atenția celor din căruță asupra lui. Și era sigur că omul pe care încerca să-l prindă era cu ei. Nu avea cum să își facă dreptate, mai ales că nu cunoștea limba lor. Și-a pipăit buzunarele. Omul reușise să îi fure doar briceagul. De acum va trebui să se descurce fără el.

*acest text a fost scris ca temă pentru cursul de Scriere Creatoare susținut de profesorul Alexandru Mușina la Facultatea de Litere din Brașov. Tema era să scriem sinopsisul unui roman, apoi partea de introducere și încheierea. Textul de mai sus reprezintă introducerea.

Anunțuri

3 gânduri despre „Toți timișorenii sunt lași*

  1. îi dau 8. curge, îmi faci un cadru, ești atent la detalii (obsesia mea) și textul pare a avea o poveste.
    ce-ai zice să continui paginile astea două? vine vara, între două beri mai scrii o pagină-două. eu zic că merită, mi-a captat atenția cumva.
    nu-s încă împăcat cu titlul și cu motivarea lui din imediata introducere. știu, e greu să alegi un titlu potrivit. ți-aș recomanda să te mai gândești un pic. („timișorean” îmi place, îți recomand să-l păstrezi… dar nu în forma asta)
    © b. c.

  2. Am uitat să menționez că ”Toți timișorenii sunt lași” este doar titlul fragmentului. Titlul romanului nu l-am găsit încă.

  3. vai andrei, nu scrii si tu despre avorturi si violuri? :))
    mie imi place introducerea asta. imi plac mult unele detalii si cum ai descris anumite scene.(de exemplu: „A vrut să sperie copilul. Când a ajuns la tufă a strigat bu-huu(…)ca și cum ar fi călcat strâmb și și-ar fi scrântit piciorul.” imi place)
    acum depinde cum dezvolti si tema, dar are potential. a, si mie imi place titlul, cu tot cu justificarea lui rapida care ar fi mers mai incolo. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s