Cum a fost la Institutul Blecher

Claudiu Komartin deschide cea de-a douăsprezecea întâlnire a Institutului Blecher cu prezentarea lui Alexandru Potcoavă, “un prozator matur, pregătit să construiască pe spaţii largi, cu inteligenţă şi acuitate.” Urmează lectura autorului.

După lectura lui Alexandru Potcoavă, Andrei Dósa este prezentat de Claudiu Komartin ca fiind “un poet deopotrivă ludic şi grav, care îşi conturează cu fiecare text o voce inconfundabilă.” Urmează lectura autorului şi o pauză.

Ce-a de-a doua parte a serii, secţiunea de dezbateri, începe cu recomandarea lui Claudiu Komartin de a se discuta “fără emoţii” despre lecturile celor doi scriitori. “Încurajez un comentariu critic, exigent, pe text”.

Adrian Suciu apreciază proza lui A. Potcoavă ca fiind una “foarte bună, scrisă prea cinstit, adevărat. Deşi vine dinspre realism, proza aceasta trebuie dusă mai departe. Mi-ar fi plăcut ca Ivan Ivanîci să-şi asume destinul de român, din momentul în care devine Ion Aluion; să fie român şi să te convingă de asta.” Despre poezia lui Dósa, Suciu nu doreşte să comenteze. “Sunt poet, detest să comentez poezia.”

Comentariul prozei lui Potcoavă continuă prin intervenţia lui Victor Potra: „Este o proză atractivă, pe care, însă, nu mă grăbesc să o laud foarte tare. Nu are ritmul pe care-l prefer eu la proză.” Cu toate acestea, Potra admite că: “te ţine mereu în priză, mereu se întamplă ceva.” Potra face câteva observaţii legate de “stângăciile” dialogurilor: “e nevoie de replici naturale, de tuşe de culoare.”

“Nu le găsesc nicio hibă celor patru capitole de proză pe care le-a citit astăzi Alex Potcoavă”, a intervenit Octavian Soviany. Familiarizat cu proza lui Potcoavă încă de la cenaclul Euridice, Soviany mai spune că proza citită demonstrează “stofa de prozator” a autorului. Cu toate acestea, admite că „personajele se individualizează la început, dar pe drum riscă să se piardă” (exemplifică povestea cu măcelăria care rămane neutră, deşi ingenioasă). Face recomandarea ca personajele să fie exploatate, să aibă “mai multă carne.” Despre Dósa, Soviany afirmă că “este poezia unui spirit care nu mai crede în nimic” şi remarcă “poemul cu noptierele”, pe care îl consideră “foarte bun.” O.S. avertizează că poezia lui Dósa poate cădea foarte uşor spre amuzament, în defavoarea poeziei, şi dă exemplu poemul “Monstrul sacru al scobitului în nas”, despre care spune că “textul este sub semnul jocului, al absurdului. Aceste teritorii ale amuzamentului scad din poeticitatea textului”. Apreciază şi poemul “Lucrurile părinţilor.”

Intervine Claudiu Komartin, care consideră că poezia lui Dósa mizează pe un “mecanism la vedere, uneori însă destul de subtil” şi remarcă textul “Euforia sufocării.”

Discuţiile continuă prin intervenţia lui Mihai Duţescu. Acesta observă la poezia lui Dosa “o anumită emoţie a mediului corporatist”, care propune “un teritoriu bun, nou” şi exemplifică prin versuri din poemul “Moartea foloseşte Gillette.” Duţescu consideră că “mixajul de vocabulare” dinspre domenii dintre cele mai ciudate spre cele delicate, aduc poeziei un plus. Cu privire la ultimul poem citit (“Monstrul sacru al scobitului în nas”), deşi iubeşte satira, Duţescu este de părere că are nevoie de ambiguitate şi de un profil psihologic care să ofere textului mai multă complexitate. Consideră “Lucrurile părinţilor” cel mai bun poem.
“Nu mi-a plăcut proza lui Alexandru Potcoavă”, a spus Duţescu. “Ea vine dintr-un postmodernism obositor, care nu-mi spune mare lucru. Nu cred nici că e o proză realistă. Văd realismul mai cinic.”

Poemele lui Dósa i-au placut foarte mult Mirunei Vlada. Aceasta face o conexiune între experimentele corporatiste ale poeziei Elenei Vlădăreanu şi poezia citită de Dósa despre care spune că beneficiază de “alt instrumentar.” Vlada remarcă “un tip foarte ingenuu de sexualitate, nemaiîntalnit la niciun alt poet tânăr.” Consideră poemul “Phallos” ca fiind “cel mai straniu, cu o atmosferă poetică bine întreţinută, cu un final foarte bun, fără a cădea in psihanaliză.” Vlada mai apreciază poemele “Uşa rotativă”, considerat “surprinzător” şi “Îmi este atât de ruşine” despre care spune că are “imagini foarte bune, construite din cuvinte nepoetice” şi avertizează asupra unui vers repetitiv, “din cauza mea…”, care poate părea facil, folosit în exces.
Cu privire la ultimul text, “Monstrul sacru al scobitului în nas”, Miruna Vlada spune că este un poem interesant prin faptul că “un element banal este dus spre absurd.” Claudiu Komartin intervine sugerând că vede acest poem în proză, “într-un fragment bine conturat”, nu în versuri.
Lui Alexandru Potcoavă, Vlada îi recomadă să insiste pe ultima parte a prozei citite. Nu crede că personajele au “carne”, după cum s-a afirmat anterior.

Florin Caragiu: “Proza mi-a placut foarte mult. În general, nu mă interesează lucrurile violente dintr-o proză, ci existenţa unor volte care să mă ţină conectat. Alex Potcoavă ştie să stârnească atenţia, în proza lui noul stă să apară.” Referindu-se la personaje, Caragiu nu le vede de mare complexitate, luand in considerare dimensiunile reduse ale prozelor şi frazarea scurtă. “Îmi place că nu apar momente de falseturi şi nu se epatează în proza lui Potcoavă.”
Din poezia lui Andrei Dósa, Caragiu a remarcat poemul “Euforia sufocării”, din care a citat un pasaj “memorabil”, care îi place foarte mult: „trupul meu e o panglică sângerie care leagă/…/cutia în care mă sufoc încet.” De asemenea, apreciază “atmosfera de detaşare” care alunecă spre absurd, “realităţi ca lipite, afiş peste afiş.” Despre poemul “Îmi este atât de ruşine”, Caragiu spune că este “o construcţie inertă, netensionată”, dar care poate fi un risc al poeziei prin forme “puţin artificiale”, dand exemplu versul cu acele bătrâne care prizează cocaină. Claudiu Komartin face o observaţie, afirmând că poemul “pare cam neted, nu are nicio adâncitură, are nevoie de o cadenţă.”

Mihai Duţescu intervine din nou spunând că titlurile poemelor lui Dósa nu sunt reuşite, iar moartea ca simbol al luptei corporatiste, după cum reiese din poemul “Moartea foloseşte Gilette”, nu-i place deloc.

Comentariile sunt continuate de Andrei Zbârnea: “poezia lui Dósa este inedită, anumite construcţii care ţin mai mult de tehnic, aplicate în poezie devin interesante.” Apreciază acest tip de poezie în care “omul se închide între betoanele capitalismului”, care “nu se prea găseşte în literatura contemporană.” Proza lui Alexandru Potcoavă i-a plăcut foarte mult, mai ales că îi aminteşte de istoria propriei familii.

Marius Ghilezan: “Am venit special pentru Alexandru Potcoavă, dar nu mi-a placut ce a citit. E o proză ca o respiraţie bănăţeană”, scoasă din Şcoala lui Daniel Vighi. Ghilezan consideră că realitatea străzii are poveşti mai interesante, care trebuie căutate şi exploatate în literatură. “În Statele Unite un autor te convinge din primele pagini; în România, uneori, nici după o sută de pagini nu te convinge.”
Ghilezan spune despre Dósa că scrie o “poezie curajoasă prin faptul că prizează o irealitate interesantă”, care l-a surprins plăcut. “Citindu-l, am avut impresia că e un tânăr aspirant care vrea să lucreze într-o multinaţională.”

Radu Aldulescu: “De regulă, romanul nu are impact citit în cenaclu. E foarte greu să faci o impresie dintr-un fragment. Din ce am auzit, mi-a plăcut şi m-a făcut curios să-i citesc cartea.”

În încheierea serii, Claudiu Komartin le mulţumeşte celor prezenţi şi anunţă invitaţii ediţiei următoare de la Institutul Blecher: Adrian Suciu şi Victor Potra.

A consemnat: Gabriel Daliş

Anunțuri

Un gând despre „Cum a fost la Institutul Blecher

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s