Cum să creezi timp

Fragment din romanul Bunavestire al lui Nicolae Breban

Cantitatea de energie limitată, aceasta este o idee. Oamenii sunt cantităţi – q – de energie, limitate, să zicem: plus trei. Insul genialoid e şi el egal cu: plus trei, energia sa e mediocră. Excepţională la el este doar capacitatea sa de a concentra această energie pe asupra, mereu, a unuia, aceluiaşi obiectiv, scop, indiferent de valoarea acestuia, de importanţa acestuia. Nu energia, cifra ei, nici scopul pe care se exersează ea, pe care se aplică, presează ea, contează, ci capacitatea de concentrare în timp, aceasta creează valoarea, saltul, revelaţia, autodeterminarea, etc. Tensiune-timp, concentrare-funcţie de timp. Totul e, deci, funcţie de timp, capacitatea unui psihic concentrat de a rezista în timp, de a nu-şi degrada concentrarea în timp. Poate rezulta de aici şi o definiţie posibilă a timpului, retroactiv, pornind de la obiectul creat. Ce e timpul? Spaţiul necesar creării unui obiect de către o energie dată, q. Timpul, evident, nu se creează totdeauna, aceasta e prima axiomă: nu oricine, nu orice, pot crea timp. Omul mediu nu creează timp, nu are capacitatea de timp. N-o poate face singur, ci doar în colectivitate. (Aceasta trimite însă la studiul meu: „Relaţia individ-masă”.) Când individul singur creează timp, el este egal, are chiar funcţionalitatea unei colectivităţi, prin forţa sa de a inhiba accidentalul, de a distruge accidentalul, prin economicitatea sa profundă care se exteriorizează, nu-i aşa, în concentrarea acelei energii de plus trei, să zicem, ducând la o potenţare uriaşă, a acesteia. Plus trei la puterea 14 sau 28. Pe când insul mediu îşi risipeşte acest: plus trei, în cel puţin două sau trei acţiuni divergente, apărându-se de concentrare ca de o boală, ca de ceva dăunător, apărându-se de timp. Concentarea întregii energii vitale (sau aproape) e, într-adevăr, ceva inuman, ceva peste-uman. Concentrarea-timp. Oh, e atât de seducătoare risipirea, diversificarea energiei, varietatea îndeletnicirilor, a scopurilor. Ceea ce se opune unităţii, organicităţii; şi voinţa e un organ, poate fi astfel. Ce interesant ar fi un studiu al conceptului de voinţă de la Fichte, trecând prin Schopenhauer (viaţa ca voinţă) la modernul Nietzsche (Wille zur macht). Sau cu mult mai devreme, neoplatonicii, Plotin, cosmosul ca o formă a voinţei universale, universul ca o formă a tensiunii. Din păcate nu am timp pentru aceasta, nu am informaţia necesară, mi-ar trebui minimum jumătate de an pentru lecturi, fişări. M-ar atrage această „diversificare” a timpului meu, această odihnă de timp, această preocupare de diletant. Gândul nu e şi el o „diversificare”, o „diversiune” de scop?! Mai bine zis: „gândurile”, pentru că Gândul unic, e chiar scopul ce începe să existe ca fătul în lichidul amniotic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s