banchetul

aşa a fost mereu în casa noastră:
trei paturi prin care trebuiau să treacă
pe rând toţi. şi fiecare, vreme de generaţii, a
urmat acest traseu şi asta a devenit cu timpul lege
şi pe asta s-a întemeiat casa noastră.

noi suntem ultimii născuţi. celor nou născuţi
li s-a menit să şadă-n colţul luminos al încăperii.
suntem prea proaspeţi pe lume ca să înţelegem
că în casa asta mai sunt şi alţii. lumea noastră
e doar patul luminat de sub fereastră.

trec ani buni până băgăm de seamă că părinţii
stau şi ei aici, dar într-un alt pat, mai îndepărtat
la care lumina ajunge cu mult mai greu.
ei fac mai puţin zgomot, se mişcă mai încet decât noi.
dar trec ani buni până să înţelegem asta.

şi într-o zi descoperim că dincolo de ei, în colţul
cel mai întunecat al încăperii, e un al treilea pat
şi când aflăm încetăm să mai râdem –
noi credeam că acolo, în umbră, se termină întreaga lume
şi acum găsim că cineva suflă acolo şi nimeni
nu-l ia în seamă,
ni se spune doar: acolo este bătrânul casei, este tatăl
                                                                                                  tuturor,
deci acolo este un tată, deci colţul acela există, îmi spun.
apoi ne obişnuim şi uităm şi doar noaptea
îl auzim pe cel din colţul opus cum gâfâie neplăcut –
dracul l-a pus în aceeaşi încăpere cu noi.

îmi locuiesc încă patul de lângă fereastră dar nu mai râd
de cel care gâfâie în colţul opus:
în sinea mea cred că în chip voit nu ne e arătat.
şi când e scos într-o zi afară, e scos din încăpere
cu umbră cu tot şi pentru noi rămâne un mare
                                                                                        necunoscut.
mi se dă voie să pipăi doar scândura nouă a sicriului.

în schimb, tatăl meu, din patul al doilea, trece
cu umbră cu tot în patul celui plecat,
eu trec în patul lui, o carne tânără ocupă patul meu
                                                                                                dinainte,

dar totul se petrece încet şi dintr-un
pat în altul se trece după multă aşteptare, a câştiga
următorul pat e urmarea unei bătălii grozave,
unei încleştări lungi şi ascunse,

cei din primul pat râvnesc deja la al doilea, se
vede asta în ochii lor, eu însumi mă simt
mânat noaptea de-o râvnă grozavă să-i iau locul
celui din al treilea pat, cel care gâfâie acum
tot mai neplăcut în colţul lui întunecat

şi într-o zi patul al treilea este iar uşurat şi
cel de acolo e scos afară şi bine vârât în patul al patrulea
peste care se pune capac, să nu cumva să se întoarcă,
                                                                                            pentru că
patul lui a şi fost ocupat şi în patul al doilea s-au şi
                                                                                năpustit ceilalţi
şi în primul pat se aud oaspeţi noi care încă nu aud
cum cineva începe să gâfâie în patul din fund şi acela
                                                                                         sunt chiar
şi-n clipa-aceea ziua păru a se-nteţi.

Ioan Es. Pop –

Anunțuri

2 gânduri despre „banchetul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s