Capul meu este plin de cutii mici de sidef
care alcătuiesc, aşezate perfect una peste alta,
un zgârie nor plin de birouri.
Acolo sunt funcţionari care privesc
iarba, cerul, oamenii
în locul meu şi îmi trimit rapoarte
despre ce am văzut.
Pe vârful clădirii pâlpâie o reclamă uriaşă:
Outside is cool!
Alţi angajaţi născocesc tot felul de îndemnuri:
Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!
Ţopăie când auzi muzica dj-ului care mixează sunete
pe corzile vocale ale sălbăticiunilor
prinse în capcană!
Cumpără-ţi o cutie în care să stai
şi una cu care să te deplasezi!
Lasă epuizarea sexuală să te acopere
ca cearşaful cu care se acoperă morţii!
Ah, trupul acesta e o panglică sângerie care leagă,
răsucită cu eleganţă, cutia în care mă sufoc încet.
E funda de pe cutie.
Şi aşa mai departe, vorba lui Vonnegut.
Sun la uşa depozitului din spatele raiului.
Le spun îngerilor să manipuleze cu grijă cutia.
Ei o scapă pe jos intenţionat, desenează pe ea
o ţintă cu markerul şi încep să joace darts.
Ar trebui să mă consider norocos.
Sute de cutii aşteaptă îndesate pe rafturi.
Cutia Neagră 
foarte fain. in ultima strofa chestia cu ”in explozia adolescentei” nu merge. e un truism. strica totul. scoate-l si lasa strofa asa.
si oricum se cam intelege din poem despre ce e vorba.
NU-mi place „iluzia trupului tanar”, as scoate-o, nu imi mai place ultima parte, de la „vreau sa plec…” pana la „explozia adolescentei”, dar deloc asta, e tare naspa, nu merge… si nici „constructia bizara din capul meu”, suna… bizar?! 🙂
Va multumesc pentru observatiile critice. Imi sunt de mare ajutor. O sa modific ultima strofa.