Prietenii mei imaginari au dispărut

Când degetele mele
au început să se termine pe obiecte,
şi îmi schimbam identitatea cu ale lor,
ca şi cum am fi făcut schimb de fluide,
când orgasmul a încetat să mai fie
smucitura nervoasă a unui ac de busolă,
când am început să mă înmulţesc
pe suprafaţa obiectelor şi imaginilor posedate,
şi aveau – ei, adică noi – nevoie de multă atenţie,
ca nişte copii hiperactivi
care aleargă după clonele iepurelui de aprilie
pe piste greşite, spre vizuini pline de turişti,
când a început halucinaţia colectivă,
şi eu eram ei şi ei erau alţii şi acei alţii erau iar alţii,
când toate astea se întâmplau într-un trup care
devenise proprietate publică, teren viran,
un spaţiu fără intrări şi fără ieşiri, fără graniţă,
şi copiii îi răsuceau nervii ca nişte spaghete
pe furculiţe şi le sorbeau cu buzele lor groase,
şi îşi umpleau bolurile din creierul care devenise
o maşinărie de făcut popcorn.
Când? Cine mi-a luat prietenii imaginari
şi i-a îndesat în tuburile catodice ale soarelui
transformându-i în impulsuri fără nume care mă fac să?…
De ce am fost lăsat singur?