Eu merg în gol.
Corpul tânăr şi senil va face
încă 40-50 de ani ceea ce a învăţat,
în crisparea sa de a fi fericit.
Sexul meu este un trăgaci user friendly
pe care apasă zilnic fetele
din reclame şi filme şi clonele lor
de pe stradă.
Ajung pe scurtătură la ovulul de plastic
confort unu, mă instalez acolo,
un bărbat care nu se va naşte niciodată.
Zilnic, în autobuz sau pe stradă
sau la muncă, vine cineva
şi îmi toarnă în cap o farfurie de limacşi
care devorează orice semnal sau pâlpâire
de verde din mine.
Rămâne doar pretensiunea pretensiunii,
vibrând în balele şi mâzga lăsată în urmă,
rumeguşul unei dorinţe mai mari.
Atunci mă servesc cu mere de import,
pe jumătate crude,
cu data de expirare pe etichetă.
Zilnic, cineva fură un buton, fute o siguranţă
din panoul de control al pieptului meu.
(Sau poate că îl invit eu să o facă).
Întuneric în ventricule.
Câteodată
găsesc nervul optic care atârnă în mine
ca un mănunchi de fire electrice prost izolate
din tavanul unei încăperi.
Mă apropii de buretele suprasaturat cu întuneric,
făcut dintr-un fel de nitrat de argint,
sensibil la o altfel de lumină.
O poză multidimensinală, vie, găunoasă,
nedevelopată încă, în care înoată A,
cel latent, miliardele sale de celule şi ţesuturi,
singurul care mă poate impresiona cu adevărat,
singurul care îmi dă fiori.
Mă afund ca o bacterie în el. În mine.
Câteodată derapez pe linişte,
şi găsesc tăcerea care creşte an de an,
ca inelele unui copac, acel sunet invers.
În mijlocul tăcerii lemnoase, uscate,
îl găsesc pe A, care stă cu spatele la mine
şi tace ca un copil bătut pe nedrept.
Mă „uit” acolo, aşa cum uiţi un cadou pe masă,
poate-poate mă va ierta.
